[ad_1]
Cum USRPLUS a creat criza de Guvern pentru a-și reabilita onoarea în fața electoratului de pe Facebook, alcătuit din zeci de mii de Jupîn Dumitrache, am folosit în cîteva intervenții publice formula a repera onoarea onoarea atribuind-o Miței Baston din D-ale carnavalului. Voind să aflu replica precisă, am căutat de zor în folderul Caragiale piesa D-ale carnavalului. Nici vorbă de vorbă a Miței Baston. Mi-am dat seama că replica, rămasă celebră doar în cultura din suburbii, niciodată citată de la sursă, e din altă bucată a lui Caragiale. Și am găsit-o în Justiție, schiță publicată de Caragiale în Moftul român din 21 februarie 1893, plasată într-unul din volumele sale.
Pentru a înțelege replica faimoasă trebuie să iscodim nițel una dintre temele lui Caragiale în materie de personaje:
Mai toate personajele sale sînt obsedate de ceea ce ele numesc onoarea.
Onoarea de familist, onoarea de negustor, onoarea de doamnă.
Jupîn Dumitrache e în stare să facă moarte de om dacă îi trece cuiva prin cap s-o bîrfească pe nevastă-sa. Mița Baston pune la cale un atac cu ceea ce crede ea a fi vitriol împotriva amantului care „o traduce” și prin asta, evident, îi ciobește onoarea.
Din cîte se vede, onoarea înseamnă pentru aceste personaje ceea ce azi s-ar numi imaginea publică. N-are importanță dacă Veta îl înșeală pe Jupîn Dumitrache. Pentru aceasta crucial rămîne să nu iasă zvon în public.
Preocuparea pentru imagine vizează în politica de azi preocuparea pentru impresia lăsată în ochii electoratului. La personajele lui Caragiale imaginea înseamnă impresia lăsată în ochii mahalalei.
Obsesia onoarei presupune o imensă vanitate. Un om neatins de morbul vanității nu s-ar deranja prea tare dacă despre el se spun fel de fel de lucruri. Vanitate înseamnă însă la personajele caragialiene nevoia de a se da aristocrați în ochii mahalalei. Numai în lumea înaltă se nasc dueluri mortale dintr-o vorbă așa și așa aruncată de cineva despre altcineva, mai precis despre nevasta acestuia. Personajele de mahala ale lui Caragiale imită persoanele din lumea înaltă. De unde știu ele despre aristocrați gata să moară în duel de dragul onoarei? Cum de unde? Din presa fandosită, atentă la tresăririle din lumea înaltă. Comicul se naște din condiția de mahala știută de cititor și pretențiile personajului de a avea preocupările celor din Centru. Leanca văduva din Justiție e comersantă de băuturi spirtoase. Prevenitul, pe numele său de buletin, Iancu Zugravul, ajuns la judecător beat, pentru că asta e condiția sa de esență, i-a spart Leancăi un clondir de trei litri cu mastică, dar mai ales i-a afectat onoarea:
„Jud. (impacientat): Femeie, ce tot bîrîi?… Răspunde odată lămurit la ce te-ntreb eu! Ce pretinzi d-ta acuma de la prevenit?
Leanca (cu volubilitate): Onoarea mea, domn’ judecător, care m-a-njurat dumnealui, pardon facu-ţi şi dregu-ţi, şi mi-a spart clondirul, că nu vrea să-mi plătească… ”
Din cîte se înțelege, în afară de înjurături prevenitul a supărat-o pe Leanca și insinuînd o relație erotică între ea și Mitică, funcționar la Percepție. Acesta i-a dat Leancăi licența. Comicul e cu atît mai mare cu cît cititorul își dă seama că femeia făcea caz de onoare în condițiile în care se culcase cu insul de la Percepție pentru a primi licența de funcționare.
Ce însemna pentru Leanca repararea onoarei? Din cîte ne dăm seama un fel de scuze în public, eventual în fața clienților de la crîșma Hanul Dracului. Și aici întîlnim o imitare de mahala a lumii înalte. În lumea înaltă, descrisă în presă, dar și în literatura proastă, de telenovelă de azi, aristocrații își cer scuze, după ce sînt somați de cei atinși în onoarea de cavaler s-o facă.
Faimoasa replică vine în final, după ce judecătorul de ocol îl condamnă pe prevenit la șapte lei despăgubire civilă și doi lei cheltuieli de judecată:
„Leanca: Da, domn’ judecător, onoarea mea, săru’ mâna, nereperată, cum remăne?
Prev. (maliţios): Las’ că ţi-o reperează domn’ Mitică. ”
Marin Preda, autorul unei antologii din opera lui Caragiale, observa în Prefață că definitoriu pentru personajele marelui satiric rămîne deraierea verbală. După ce Lefter Popescu din Două loturi o ia razna, Marin Preda observă:
„E clar, judecînd fondul chestiunii, că ne aflăm în plină dramă. Şi totuşi, rămînem stupefiaţi: nu e o dramă, ci o comedie. În plină nefericire, eroul o ia razna, dus de cuvinte. Torentul de vorbe scoate la iveală o ţîcneală care zăcea în creierul individului neştiută pînă atunci nici de el însuşi, compusă din expresii şi idei inautentice, dar care dau la iveală viaţa adevărată a conştiinţei lui falsificată de cuvinte. În loc de o comedie umană avem deodată de-a face cu o comedie a cuvîntului.”
Nu, nu ne aflăm în fața unei comedii a cuvîntului. Vorbele care țîșnesc din Lefter Popescu sînt acestea:
„Cum aude cuvîntul viceversa, d. Lefter se face vînăt ca ficatul şi se ridică izbucnind cu o volubilitate supremă:
– Viceversa! Nu se poate, domnule, peste poate! Viceversa! Asta-i şarlatanie, mă-nţelegi? Vă-nvăţ eu minte pe dv. să umblaţi d-acu-ncolo cu infamii şi să vă bateţi joc de oameni, fiindcă este o exploatare şi nu vă mai săturaţi, ca vampirii, pierzînd toată sudoarea fiecare om onest, deoarece se-ncrede orbeşte-n mofturile d-voastră şi cu tripotajuri ovreieşti de bursă, care suntem noi proşti şi nu ne învăţăm odată minte ca să venim, mă-nţelegi, şi să ne revoltăm… da! să ne revoltăm! Aşa să ştiţi: proşti!”
Torentul de vorbe care ședeau în conștiința personajului sînt clișee din presa naționalistă, antisemită, care-i biciuia pe români că se lasă trași pe sfoară de evrei și că se poartă astfel ca niște proști.
Leanca văduva a venit la judecător pentru o pricină civilă. Cu toate acestea la un moment dat, ea deraiază verbal astfel:
„Leanca (cu emoţiune treptată): Eu, să trăiţi, saru’ mîna, domn’ judecător, eu sunt o fomeie sîrmană, Dumnezeu mă ştie cum mă chinuiesc pentru o pîine… De-aia şi pusesem de gînd de la sfîntu Gheorghe să las prăvălia, care nu mai poate omul de atîtea angarale pentru ca să mai mănînce o bucăţică de pîine, şi nu ne mai dă mîna să plătim licenţa.”
A te chinui pentru o pîine nu sînt vorbele ei. Sînt vorbele presei populiste, care bocea soarta poporului, care popor se chinuie pentru o pîine. Și prevenitul păstrează în cap fără s-o știe clișee de gîndire și de vorbire care nu-i aparțin, întîlnite în presa vremii.
Ca de exemplu:
„Dumneaei n-are niciodată o politică vizavi de mușterii (un simplu nu se exprimă așa de pretențios, formularea e din presă).
Jud. (foarte aspru): Răspunde! Ce comerţ faci d-ta?
Prev.: Am fost zugrav de case român, domn’ judecător… Dac-am văzut că mă omoară concurenţa străinilor, am deschis tombolă cu obiecte la Moşi.”
Prevenitul pune accent în mod intenționat pe zugrav de case român. Care a fost omorît de concurența streinilor. Nu a multinaționalelor, cum s-ar spune azi, ci a evreilor, cum spunea la vremea lui Caragiale presa naționalistă.
Chestia cu onoarea e luată tot din presă. În presa vremii lui Caragiale se scria pe larg despre dueluri de onoare.
Ce mai încolo și-ncoace.
Personajele lui Caragiale vorbesc și uneori chiar trăiesc sub influența presei.
A presei proaste.
Sau, mă rog, a Presei.
[ad_2]
