[ad_1]
Cum de a reușit Sadoveanu să scrie un roman atît de prost? Pentru un nou capitol din Istoria literaturii proletcultiste, recitesc romanul Mitrea Cocor, de Mihail Sadoveanu. Mai înainte, am parcurs și am făcut semne pentru citare Prizonier la ruși. Note din lagăr, o broșură semnată în 1946 de un anume Valeriu Câmpeanu, la editura Eminescu, colecția Biblioteca relațiilor româno-ruse, de o rar întîlnită falsificare a realității.
Ai impresia că autorul, care dă nume și date exacte, n-a fost în prizonierat la ruși, ci într-o vacanță de lux pe Coasta de Azur. În Mitrea Cocor dau peste aceeași imagine de vrajă a vieții din lagăr, deși autorul e Sadoveanu, iar cartea nu e o broșură de propagandă, ci ditamai romanul. Acum, la relectură, amuzîndu-mă la constatarea că toate delegațiile din România și cred că și din alte țări erau duse automat la colhozul de la Tarasovca, realizez cît de nesadovenian e Mitrea Cocor. Și nu mă refer la maculatura proletcultistă, ci chiar la pasajele pur sadoveniene. Cum o fi dat gata acest roman Sadoveanu? Cred că i-a fost greu, imens de greu, dacă mă gîndesc că un scriitor de geniul lui scrie bine și cînd doarme.
De ce a pierdut Napoleon la Waterloo. Senzațională această carte a lui Dominique de Villepin, Les Cent-jours, despre Cele o sută de zile ale lui Napoleon la revenirea de pe Elba. Împăratul e văzut din perspectivă politică, o noutate într-o istorie obsedată de Personajul Napoleon. Din analiza întreprinsă de Villepin rezultă fără echivoc că Napoleon era condamnat să piardă la Waterloo. Venise din Elba la Putere după un Ludovic al XVIII-lea care promovase un regim liberal.
În plus, Grasul de rege era un tip de treabă, surprins de Dumas, în Contele de Monte Cristo, însemnînd pe file de clasici latini. După anii sîngeroși ai Împăratului, notabililor, cei mai mulți iviți pe timpul Imperiului, li se oferiseră ani de pace, de tihnă, de cheltuire a banilor cîștigați cu prețul sîngelui în Războaie. Noua nomenklatură, prin nimic tulburată (afară doar de momente stînjenitoare din saloane, cum s-a petrecut cu nevasta lui Ney), vrea să se bucure de privilegii. Banul e acum la putere. Și cei care au bani se simt bine sub un Rege delăsător, care nu-i scoală de dimineață, nu-i pune să scoată sabia, nu-i obligă să muncească, așa cum făcea Napoleon.
Lumea e finită. Lectură din Extremul Occident, romanul scris de Petru Dumitru după ce-a fugit în Vest. Îmi notez pe un stick lipit pe ultima pagină – soluție pentru a evita mîzgălirea – pasajul în care Petru Dumitriu expune teza sa a Lumii finite.
Noi, cei din Est, zice autorul în 1960, trăim cu iluzia că într-o altă parte a lumii e raiul pe pământ, o realitate diferită de a noastră prin faptul c-a rezolvat, ca-n utopia lui Iisus Christos, toate problemele ivite din nenorocita fire umană. Ajuns în Occident, observă cu amărăciune Petru Dumitriu, îți dai seama că și aici omul e același, chiar dacă diferit de cel din Est prin plusul de spoială. Și atunci realizezi tragedia, marea tragedie: Lumea e finită; pentru tine nu mai există iluzia unei alte lumi, diferite radical de cea din Est.
Așa am trăit cu toții postdecembrismul. Ne iluzionam înainte că lumea care ne va cuceri va fi spectaculos diferită de cea socialistă. Firește, diferită e, dar nu radical. Esența e aceeași cu esența Lumii din Estul comunist. Comuniștii foloseau făgăduielile despre viitor pentru a ne trage pe sfoară. Procedează astfel politicienii ziși democrați? Pe vremea comunismului Securitatea era adevărata Stăpînă a țării. Nu e azi Stăpâna țării tot Securitatea, chiar dacă s-a vopsit democratic?
Notez pentru o dezvoltare ulterioară geniala descriere a isteriei stîrnite în orașul eroului din Extremul Occident de venirea cu avionul a unei vedete. Petre Dumitriu își exersase talentul în surprinderea mulțimilor în comunism. Iată la fel de talentat în surprinderea mulțimilor în capitalism.
Marele poet-prozator Eminescu. În mașină, mergînd spre Sinaia, la radioul pus pe RRA aud o actriță recitind: „Dintre sute de catarge / Care lasă malurile, / Câte oare le vor sparge / Vânturile, valurile?”
Moderatorii se joacă de a un concurs cu premii în niște cărți. Primul ascultător care sună și spune ale cui sînt versurile primește un colet de cărți, scos la publicitate de o editură care și așa trebuia să le dea la topit. Eu însă, auzind Care lasă malurile, îmi spun, privind în oglinda retrovizoare și întrebîndu-mă ce vrea boul din spate care-mi face semn cu farurile, tresar la ceea ce am numit totdeauna verbul genial al lui Eminescu, verb de prozator – ziceam și zic eu –, care învie o imagine moartă prin clișeizare: Vasele plecînd de la țărm.
Pentru Poet, vasele nu pleacă de la țărm, vasele, catargele aici, lasă malurile.
Verbul ales dă poezie unui act banal de navigație și în același timp înnoiește o imagine veche.
[ad_2]
