[ad_1]
O zi din viața lui Suleiman Magnificul. Cum arată o zi din Viața lui Suleiman Magnificul, cel mai mare Sultan al Imperiului Otoman:
„Viața de zi cu zi a lui Suleiman în palatul său, de la deșteptare pînă la culcare, urma un ritual comparabil în detalii cu cea a regilor francezi de la Versailles. Cînd sultanul se ridica dimineața din aşternuturi, era îmbrăcat de membrii bine aleşi ai casei sale cu un caftan, o robă pe care avea să o poarte o singură dată, cu douăzeci de ducați într-un buzunar şi o sută de monede din argint în celălalt. La sfîrşitul zile, caftanul și banii necheltuiți reprezentau remunerația şambelanului său. Cele trei mese zilnice îi erau aduse de un lung şir de paji; folosea porțelanuri fine şi farfurii din argint, aşezate pe o măsuță joasă, din argint și ea. Bea apă parfumată și îndulcită (foarte rar vin), iar un doctor îi era permanent alături, ca măsură de precauție în cazul unei posibile otrăviri. Se retrăgea la somn la miezul nopții și dormea pe trei saltele purpurii acoperite cu catifea – una din puf și două din bumbac – vara în așternuturi din țesături delicate, iarna învelit în cea mai moale și mai pufoasă blană de vulpe neagră sau roşcată, cu capul sprijinit pe două perne decorate cu ciucuraşi verzi. Deasupra patului avea un baldachin auriu, sprijinit pe patru coloane lăcuite în argintiu, lîngă care peste noapte şedeau de pază patru străjeri care aveau grijă să stingă lumînările de pe partea pe care dormea sultanul și îl păzeau pînă se trezea. Ca măsură de siguranță, în fiecare noapte dormea în altă cameră, la alegerea lui, pe care şambelanul o pregătea cum se cuvine. Cea mai mare parte a zilei îi era ocupată cu audiențe formale şi consultări cu oficialitățile. Dar cînd Divanul nu se întrunea, îşi petrecea timpul după pofta inimii, poate citind Cartea lui Alexandru cel Mare, o legendară poveste a unui autor persan despre faptele glorioase ale Marelui Cuceritor; sau asculta muzică ori privea bufoneriile piticilor ori trântele luptătorilor; sau poate se amuza ascultînd poantele clovnilor. După-amiaza, după o siestă pe două saltele, una brodată cu aur, alta cu argint, de multe ori şedea cu cîte un companion pe care şi-l alegea pe malul asiatic al Bosforului, relaxîndu-se în grădinile de acolo. Şi palatul îi oferea o alternativă în a treia curte, unde îl îmbia o grădină de chiparoși și dafini, unde se putea relaxa și răcori într-un chioșc acoperit cu sticlă peste care, în anotimpul cald, susurau cascade scînteietoare.” (Lord Kinross, Istoria imperiului otoman. Mărirea și decăderea Imperiului Turc, Editura Orizonturi, București, 2019)
*
Ales de Istorie să fie tipul judecătorului infect. Studiind la infinit evenimentele din decembrie 1989, realizez, deodată că istoria e cinică în alegerea oamenilor și a locurilor pe care să le lase apoi posterității sub un unghi sau altul. Ideea mi-a venit de la urmărirea emisiunii din 22 aprilie 1990 dedicată de TVR Procesului Ceaușescu. După difuzarea Procesului (cenzurat) și a baligii moral- profesionale care a fost filmul despre Înmormîntarea Ceaușeștilor, cu Cerasela Bârjac pe post de maică stareță, realizatorii au socotit că trebuie să vină în studio două autorități în materie de Drept pentru a justifica nejustificabilul: corectitudinea legală a procesului. Au fost invitați sau poate convocați : Valeriu Bogdănescu, șeful Secției Penale a Curții Supreme de Justiție și Victor Anagnoste, șeful Baroului pe întreaga Românie.
Ce ghinion pe cei doi, mai ales pe Victor Anagnoste! Sîntem în 22 aprilie 1990.
Cei doi asudă să demonstreze absurdul: corectitudinea legală a Procesului, contestată de o lume întreagă.
Se vor fi gîndit ei o clipă că peste ani, cei care vor urmări înregistrarea emisiunii își vor face cruce la aberațiile emise de gurițele lor? Erau conștienți că se compromit în posteritate sau puțin le păsa, important fiind pentru ei pîntecele zilei trecătoare? Oricum pot spune că Istoria i-a ales în chip sălbatec pentru un rol compromițător. Dar judecătorul Gică Popa? Sinuciderea din martie 1990 i-a spălat dezonoarea de a fi judecat un cetățean în ochii întregii lumi civilizate după reguli de trib sălbatec. În definitiv, ce vină a avut Gică Popa? S-a oferit el să meargă la Tîrgoviște? Da, zicem noi, dar putea refuza. Putea refuza? Dracu știe dacă ar fi putut refuza! Istoria l-a ales să rămînă pentru totdeauna tipul judecătorului infect, exemplu de dat la toate facultățile de Drept sub porunca Așa nu! Se vede limpede că nu trec printre victimele Istoriei pe Victor Stănculescu sau pe Ion Iliescu. Aceștia, ca mulți alții din decembrie 1989, n-au fost aleși de Istorie, am putea spune că ei și-au ales rolul de mafioți mărunți , de provincie.
Istoria alege orbește și locuri pe care le face istorice. Să luăm, de exemplu, unitatea militară de la Tîrgoviște. Era o unitate militară de provincie, cu ofițeri și subofițeri care-și treceau viața bînd, mîncînd, jumulind o ibovnică, hîrîindu-se cu nevestele. N-ar fi intrat în Istorie în veci, dacă Istoria nu le-ar fi trimis pe cap pe Nicolae Ceaușescu. Și astfel unitatea a intrat în Istorie și odată cu ea au intrat în Istorie și alde Andrei Kemenici. La fel s-a întîmplat și cu ferma în care și-a petrecut Napoleon noaptea dinaintea bătăliei de la Waterloo. La Ferme du Caillou n-avea nici o șansă să rămînă în istorie. Numai că istoria a decis că trebuie să rămînă. Și astfel Napoleon a ales-o ca să-și petreacă noaptea dinaintea Bătăliei de la Waterloo.
[ad_2]
