[ad_1]
Luni, 19 decembrie 2022, începe pentru oamenii lucizi din România una dintre cele mai grele săptămîni din întreg anul: 19 decembrie – 25 decembrie.
Săptămîna în care Dumnezeu a făcut ca asupra Poporului Român să se năpustească, în cuprinsul a șapte zile, două uragane de clișee:
- Cele ținînd de Aniversarea Evenimentelor din decembrie 1989;
- Cele ținînd de Sărbătorirea Crăciunului.
Amîndouă s-au abătut asupra noastră în postdecembrism, începînd cu decembrie 1990, cînd s-a aniversat întîia oară Revoluția și s-a dat dezlegare oficială la sărbătorirea Crăciunului.
Prin urmare, de 32 de ani:
- În fiecare săptămînă dinaintea lui 22 decembrie avem parte parte de depuneri de coroane, de mesaje ipocrite iscălite de politicieni și de vorbe mari gen: Poporul care a înfruntat cu piepturile goale tancurile dictaturii.
- În fiecare săptămînă dinainte Crăciunului avem parte de Colinde, sfaturi despre cum și ce să înfulecăm, prezentarea de tradiții, de confeti, de cîntarea bradului, și de Steaua sus răsare.
Cu 32 de ani în urmă, în 22 decembrie 1990, semnam în Expres Magazin, sub titlul Nevoia de neliniște.
Îl redau din volumul recent apărut Ce se ascunde dincolo de evenimentele din 13, 14 și 15 iunie ? convins că a rămas de actualitate.
„O imagine pregnantă asupra situaţiei politice din România la un an de la răsturnarea dictaturii ne-o oferă însăşi sărbătorirea în aceste zile a aniversării evenimentelor din decembrie 1989.
Comunicatele aparţinînd diferitelor formaţiuni politice, acţiunile concrete, atît ale Puterii, cît şi ale Opoziţiei, gesturile individuale şi colective se adună într-un moment care, asemenea unui focar, reflectă starea societăţii româneşti de la ora actuală.
Chiar de la început trebuie evidenţiate controversele ivite în legătură cu modul în care trebuie sărbătorită această aniversare. Nu e vorba, fireşte, de divergenţe privind programul manifestărilor sau de discuţii în legătură cu protocolul, ci de polemici violente avînd ca bază o diferenţă radicală în ce priveşte modalitatea de sărbătorire. Opoziţia a conceput aniversarea sub semnul unor acţiuni menite a exercita asupra Puterii presiuni în direcţia îndeplinirii idealurilor Revoluţiei din decembrie. Puterea le-a considerat tentative de destabilizare politică, ba chiar drept acţiuni contrare obiectivelor din decembrie trecut, insistînd pe necesitatea unei atmosfere de reculegere şi pioşenie.
Această prăpastie dintre Guvern şi Opoziţie în ce priveşte aniversarea Revoluţiei exprimă cum nu se poate mai limpede radicalizarea din ultimul timp a confruntării politice din România. Nu împărtăşim, desigur, poziţia d-lui Ion Iliescu privind necesitatea unui consens naţional. Apelul lansat în numeroase rînduri de preşedintele ţării la unitatea tuturor forţelor politice pentru depăşirea crizei cu care se confruntă România se întemeiază pe o superbă iluzie. Consensul general trebuie realizat doar în ce priveşte integritatea şi suveranitatea ţării. Restul problemelor sînt şi trebuie supuse bătăliei politice. Sub acelaşi semn, al iluziei, poate fi pusă şi chemarea domnului Ion Iliescu la ceea ce domnia-sa numeşte Opoziţie constructivă.
Mijloace incorecte de o parte şi de alta
În logica pluripartidismului intră şi convingerea fiecărei formaţiuni de pe eşichierul politic că ea e singura în stare, dacă i s-ar da puterea, să aducă ţării belşug şi prosperitate. În acest sens fiecare formaţiune politică se străduieşte să o răstoarne pe cea ajunsă la guvernare şi să-i ia locul pentru a-şi promova propriul program. În această bătălie o formaţiune poate avea, din motive tactice, momente de armistiţiu cu guvernul. Ar fi ceea ce domnul preşedinte numeşte Opoziţie constructivă. Esenţială rămîne însă lupta Opoziţiei pentru a luă locul guvernanţilor.
Altfel spus, Opoziţia distructivă.
Urmînd incidentelor de la Alba Iulia, aniversarea Revoluţiei din decembrie 1989 a dovedit însă că fireasca bătălie pentru putere s-a încărcat cu trăsături care riscă s-o treacă dincolo de hotarele jocului politic. Între Putere şi Opoziţie s-a adîncit o suspiciune care face tot mai dificilă desfăşurarea confruntării în cadrele democraţiei. Cele două părţi se acuză reciproc de mijloace incorecte. Puterea etichetează fiecare gest al Opoziţiei parlamentare şi extraparlamentare drept încercări de subminare a intereselor naţionale. Sînt vehiculate, atît în declaraţiile Guvernului, cît şi în intervenţiile presei oficiale etichetări reamintind de perioada ascuţirii luptei de clasă: acţiunea agenturilor străine, răsturnarea ordinii de drept, afectarea intereselor poporului.
Nici Opoziţia nu duce lipsă de mijloace situate în afara jocului politic. Multe marşuri şi mitinguri au lansat slogane care îndeamnă la violenţă împotriva liderilor aleşi la 20 mai 1990, inclusiv la dispariţia lor fizică. Astfel de imbolduri la soluţionarea conflictelor politice prin uciderea adversarului nu sînt menite a îmbunătăţi imaginea noastră în lume. E suficient că prin parodia de proces intentat soţilor Ceauşescu sîntem singura ţară din Est care şi-a asasinat preşedintele. Un slogan cum e „La palatul Cotroceni/ Cîntă cucuveaua” lasă să se înţeleagă că am fi gata să procedăm la fel şi cu actualul preşedinte, riscînd să răspîndim pe glob imaginea falsă a unui popor sălbatic.
Ponderea crescîndă a luptei extraparlamentare
Sărbătorirea constituie un moment semnificativ şi în ce priveşte ponderea mijloacelor de luptă politică în România de azi. Mitingurile antiguvernamentale, marşurile de protest, grevele studenţeşti dovedesc tot mai clar deplasarea Opoziţiei din Parlament în stradă. Contrar celor susţinute de guvern, mitingurile, grevele, demonstraţiile antiguvernamentale şi antiprezidenţiale nu sînt acţiuni destabilizatoare. Ele se înscriu printre mijloacele de confruntare politică din orice democraţie autentică. Din acest punct de vedere, ele au aceeaşi legitimitate ca şi votul negativ din Parlament. S-ar putea spune că existenţa lor nu pune la îndoială, ci, dimpotrivă, întăreşte ordinea de drept din România.
Ponderea tot mai crescîndă a contestării extraparlamentare a Puterii exprimă însă o realitate politică, dacă nu îngrijorătoare, atunci cel puţin ciudată. Principala sa cauză trebuie căutată în neîncrederea unei părţi a populaţiei în Parlamentul ales la 20 mai 1990. Acest sentiment provine, pe de o parte, din credinţa multora că alegerile nu au exprimat adevărata opţiune a ţării, iar pe de alta, din convingerea că Opoziţia este practic inexistentă în Parlament. S-ar putea spune că această lipsă de pregnanţă a Opoziţiei îşi are cauza în majoritatea zdrobitoare deţinută de partidul de guvernămînt. Dar chiar şi în aceste condiţii, Opoziţia parlamentară nu a reuşit să se detaşeze, dacă nu ca o forţă capabilă să respingă o lege avansată de guvern, atunci măcar ca o forţă în stare să lupte împotriva ei pînă în pînzele albe. Atît Televiziunea cît şi presa ne oferă imaginea unui Parlament în care bătălia se duce nu între diferitele formaţiuni politice, ci între diferite persoane.
Parcă am sărbători Paştele şi nu Revoluţia
Aniversarea lui decembrie 1989 e semnificativă şi pentru viziunea diferitelor formaţiuni politice asupra procesului de instaurare a democraţiei şi de tranziţie la economia de piaţă. Surprinde chiar de la început în înţelegerea de către Putere a modului de sărbătorire exagerarea elementului religios. Principalele manifestări din aceste zile par a fi fost transferate de Guvern Bisericii. S-ar putea crede astfel că am sărbătorit mai degrabă Paştele, decît Revoluţia din decembrie 1989. Parastasele, pioşeniile, sfinţirile, slujbele s-au succedat una după alta. Limbajul guvernamental s-a impregnat pînă la suprasaturaţie de cel bisericesc: jertfă, martiri, altare, lumînări, reculegere.
O astfel de sărbătorire e discutabilă din cel puţin două puncte de vedere.
În primul rînd, ea simplifică Revoluţia, reducînd-o la un soi de pasivitate în genul beatitudinii cu care primii creştini aşteptau în genunchi să-i sfîşie leii. Evenimentele din decembrie 1989 nu pot fi limitate la un sacrificiu de tip religios. Cei ieşiţi în stradă la Timişoara şi la Bucureşti au fost înainte de toate nişte luptători. A-i prezenta ca pe nişte biete fiinţe cuminţi, asupra cărora s-au năpustit fără motiv tancurile si transportoarele blindate, înseamnă a elimina din atitudinea lor esenţialul: revolta conştientă, întemeiată pe ura faţă de dictatură.
În al doilea rînd, prezenţa exagerată a ceremonialului religios atrage atenţia, o dată în plus, asupra gravelor riscuri de discreditare a religiei. Specificul poporului român l-a constituit şi îl constituie discreţia credinţei în Dumnezeu. Sentimentul religios e înainte de toate o problemă de interioritate. Or, din decembrie 1989 încoace, asistăm la un adevărat exhibiţionism al Bisericii. Nu există seară în care Televiziunea să nu ne înfăţişeze un parastas politic, o slujbă, o sfinţire a unui loc sau obiect de către un „sobor de preoţi”. Ceremonialul religios, atît de profund în interiorul lăcaşului, riscă să se transforme, prin oficializare, într-un ritual de un formalism îngrijorător.
Contribuie la aceasta şi comedia jucată de liderii României de azi.
Imaginea domnilor Ion lliescu şi Petre Roman (mai puţin cunoscuţi ca bisericoşi), făcînd cruci la televizor, are o însemnată doză de ridicol, care se răsfrînge asupra întregului ceremonial.
Concentrarea sărbătoririi pe o pioşenie absolută nu e însă întîmplătoare. Ea exprimă concepţia de ansamblu a guvernanţilor actuali asupra procesului de democratizare şi de tranziţie la economia de piaţă, concepţie care-şi găseşte expresia în faimoasa sintagmă:
Avem nevoie de linişte!
Încă din perioada preelectorală, Frontul Salvării Naţionale şi-a făcut din instaurarea liniştii la scară naţională un obiectiv politic primordial. Numai că atît de invocata linişte e un nonsens. Afirmarea democraţiei, tranziţia la economia de piaţă se înscriu în cadrele unui proces revoluţionar. E greu de imaginat că distrugerea structurilor şi mentalităţilor comuniste s-ar putea realiza fără convulsii sociale, fără bătălii politice, fără confruntări, într-un cuvînt, fără neliniştea specifică Revoluţiei.
Dar nu numai atît.
Exigenţa liniştii naţionale exprimă şi o concepţie aparte privind evoluţia societăţii româneşti din decembrie şi pînă azi. Puterea reduce Revoluţia la perioada 16-22 decembrie 1989. Idealurile Revoluţiei sînt însă crearea unei democraţii autentice în România şi constituirea unei economii de piaţă. Putem spune că aceste idealuri au fost împlinite o dată cu venirea la putere, în după-amiaza de 22 decembrie 1989, a Frontului Salvării Naţionale?
Fireşte că nu.
Aceste obiective n-au fost realizate nici pînă în prezent.
Ca atare, Revoluţia începută în 16 decembrie 1989 a continuat pe întreg parcursul anului 1990 şi va continua să se desfăşoare şi în perioada următoare. Puterea are tot interesul să restrîngă Revoluţia Română la evenimentele din 16-22 decembrie 1989. Considerînd-o încheiată în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, actualii lideri ai României şi-au putut permite să eticheteze drept nelegitime acţiunile de stradă din 12-28 ianuarie 1990, din 18 februarie şi din decembrie 1990, precum şi faimoasa manifestaţie din Piaţa Universităţii, din aprilie 1990.
Scenariul iniţial a fost dat peste cap
Or, aceste momente au fost tot atîtea etape în procesul revoluţionar de înlăturare a comunismului, de transformare a revoltei anticeauşiste iniţiale în mişcare anticomunistă. Graţie sprijinului primit de la Moscova, evenimentele din decembrie 1989 au însemnat răsturnarea unei conduceri comuniste ortodoxe şi înlocuirea ei cu o conducere comunistă reformistă. Ca şi în alte ţări foste socialiste, rotaţia de cadre, făcută după scenariul presiunii mişcărilor de stradă, a avut drept primă etapă victoria aripii liberale a partidului comunist. Peste tot neocomuniştii au procedat la gesturi perestroikiste: schimbarea numelui partidului, abolirea rolului conducător al comuniştilor, proclamarea necesităţii de a se trece la economia de piaţă. Numai că masele populare din fiecare ţară nu s-au mulţumit cu acest proces de retuşare cosmetică a comunismului. Mişcarea reformistă s-a transformat într-o revoluţie anticomunistă. Partidul Comunist reformat s-a văzut obligat să lase locul partidelor politice de Opoziţie, definite printr-un anticomunism categoric.
În România scenariul iniţial a fost dat peste cap de desfăşurarea concretă a evenimentelor.
Revolta populară din dimineaţa lui 22 decembrie 1989 a spulberat practic Partidul Comunist, identificat în ochii populaţiei cu partidul lui Ceauşescu. Neocomuniştii s-au trezit în faţă unei situaţii care făcea imposibil scenariul din alte ţări: Convocarea Comitetului Central pentru alegerea unei noi conduceri, schimbarea denumirii partidului, anunţarea reformelor de tip gorbaciovist.
Spulberarea Partidului Comunist i-a lipsit de sprijinul necesar pentru a rămîne în cadrele reformismului. Sub presiunea străzii, noua Putere comunistă, afectată de o evidentă fragilitate, s-a văzut nevoită să realizeze în cîteva ore ceea ce în alte ţări se împlinise în luni de zile. Evoluţia ulterioară a evenimentelor a adîncit caracterul anticomunist iniţial al mişcării. Eforturile liderilor FSN de a face din această formaţiune politică un sol de partid comunist gorbaciovist, în genul celor din alte ţări, s-au confruntat cu permanenta presiune revoluţionară a străzii.
Cum s-au transformat comuniştii în anticomunişti declaraţi
În această situaţie, societatea românească a evoluat spre Dreapta. Dar dacă în alte ţări acest proces, impus de mişcările populare, a fost posibil prin schimbarea liderilor neocomunişti cu lideri ai Opoziţiei anticomuniste, în cazul României el s-a realizat prin transformarea treptată a comuniştilor în anticomunişti declaraţi. Din decembrie 1989 şi pînă acum sîntem martorii unui paradox:
România s-a transformat dintr-o ţară comunistă într-o ţară anticomunistă graţie evoluţiei spre Dreapta a foştilor comunişti reformişti.
Absenţa unor convingeri comuniste profunde, oportunismul tradiţional al vieţii politice româneşti, cramponarea de putere au jucat un rol hotărîtor în această situaţie specifică Revoluţiei noastre.
Neliniştea caracteristică anului pe care-l vom încheia a fost deci benefică României.
Liniştea atît de des invocată de actualii lideri ar fi reprezentat o adevărată catastrofă politică.
Pentru că ea ar fi dat posibilitate guvernanţilor să rămînă în cadrul comunismului reformist.
Dar nu numai atît.
Instalarea ei la scară naţională ar însemna reîntoarcerea populaţiei la inerţia politică din ultimii, ani ai guvernării Ceauşescu.
Din acest punct de vedere putem spune că România are în continuare nevoie de nelinişte.
P. S. Dacă gestul domnului Claudiu Iordache e adevărat, atunci el merită toate elogiile noaste. Iată, în sfîrşit, un om politic român care, pus să aleagă între putere şi demnitate, o preferă pe cea din urmă. Superbul orgoliu al domnului Claudiu Iordache, prim-vicepreşedinte al FSN, contribuie hotărîtor la ridicarea prestigiului acestui partid, suspectat mult timp de a avea drept liant oportunismul membrilor săi.”
(Expres Magazin, 22 decembrie 1990)
[ad_2]
