[ad_1]
1. Decembrie 1940. Ștefan, ziaristul din Delirul lui Marin Preda, a fost angajat la Ziua, marea lovitură a vieții sale. Pentru numărul de Crăciun 1941 el lucrează împreună cu Niki, secretarul general de redacție. Cum a luat gratificația, proaspătul ziarist îi face cinste lui Niki la o cîrciumă numită Tunelul norvegian, de pe Bulevardul Elisabeta. Are loc o discuție despre libertatea presei:
„— Ştefane, zise Niki, în statul român au fost patru puteri: legiuitorul, adică parlamentul, executivul, adică guvernul, justiţia şi a patra, ghici!
— Presa, zise Ştefan.
— Ei, nu mai e, zise Niki coborând glasul fiindcă tocmai atunci orchestra se oprise şi membrii ei puneau instrumentele pe scaune, trebuie să-ţi temperez puţin entuziasmul tău de novice. Nu mai suntem ce-am fost! În septembrie, după ce a luat puterea, generalul ne-a chemat la el şi ne-a spus: s-a terminat cu dezmăţul presei (aşa a numit el libertatea noastră!). Trebuie să serviţi interesele poporului român şi nu ale jidanilor! Trebuie să simţiţi cotul! Cotul cu cine? Nu ne-a spus, dar era clar, cu el, cu armata! Presa îşi pierde dreptul de a mai fi în mod direct în serviciul opiniei publice! Dar să nu ne pierdem speranţa! Într-o zi s-ar putea să ne recăpătăm libertatea pierdută! Într-un viitor îndepărtat pe care nu-l întrevăd cu claritate. Când? După terminarea războiului? Se vor întoarce frumoasele zile din Aranjuez ale presei libere? Tu eşti tânăr, s-ar putea să le apuci, eu s-ar putea să mor în acest război al cărui sfârşit e nebulos… Să bem pentru această speranţă, în sănătatea ta!”
Presa de azi simte un Cot alături în ceea ce scrie și comentează despre Războiul din Ucraina.
Cînd dai să scrii ceva despre Război simți imediat un cot. Nu al Armatei, ci al Serviciilor. Și atunci devii deosebit de atent ca nu cumva să deranjezi, cu cotul tău de om liber, care poate da din mîini cît vrea, Serviciile. Și scrii așa cum îți cere cei al căror cot îl simți lîngă tine. Cine i-a chemat pe patroni ca să le spună despre Cot?
2. O fotografie des invocată pe Internet are drept explicație următorul text:
„Maria Tănase cântînd la spectacolul dat pentru sărbătorirea Cuceririi Crimemeii și strîngerea de fonduri dedicate răniților de pe front. iul. 1942”
Fotografia, revendicată de Foto Agerpres, o surprinde pe marea artistă în ținută civilă ( nu în costum popular) cîntînd pe o scenă în aer liber, improvizată avînd în spate orchestra, în ținută civilă, costum și cravată.
M-am grăbit să găsesc în Rampa, revista spectacolului din vremea Războiului Sfînt, amănunte despre acest spectacol, dovadă zdrobitoare că Maria Tănase a cîntat- vorba lui Mihai Beniuc-și pentru fasciști, nu numai pentru comuniști.
N-am găsit nimic, cum n-am găsit nici în marile cotidiane ale Răboiului Sfînt.
De altfel, Maria Tănase nu e una dintre favoritele revistei. Se știe că, înainte de 1945, revistele în genul Rampei erau simple tribune de publicitate pentru autori, actori și mai ales pentru teatre. Nu de puține ori contracost și pe sub mîn
Rampa e o publicație dedicată spectacolului, pentru asta intitulată complet Rampa teatrală și cinematografică. Director e George Gregorian. George Gregorian era autorul mai multor cărți de poezii. CV-ul îl prezintă ca avînd numele real de George Ionescu Bruciu, născut în 1866, mort în 1962. Pe Okazii ro dau de multe oferte din poeziile sale. În Rampa din 28 iunie 1942 el publică pe prima pagină poezia Închinare Mareșalului Desrobitor. Citez doar debutul, deoarece poemul e lung, ca orice poem de închinare:
„El s’a născut din bacii de granit,
Străjeri ai înălţimilor Carpate.
— Odraslă de străvechi voievodate —
In ceasul ce-L aduse, clocotit
Un bucium de pe-o culme L-a vestit,
Şi-a fost pe-atunci o tresărire ‘n toate.
In frunza lor L-au înfăşat gorunii,
L-au legănat cavalul şi dumbrava
Şi a crescut de-o seamă cu străbunii
In frunte cu pecetea din Suceava ! ”
Parcă poemele dedicate lui Ceaușescu erau mai bune!
Pe prima pagină, dreapta sus, o reclamă din seria celor care țin revista în viață:
„De peste 100 de ani în serviciul viniculturei. Nectar Mott peste tot.”
Sub același semn, pagina a treia tipărește în spațiul dreapta sus, cu litere cît mai săritoare în ochi versuri de cîntare a produselor Mott. Ceva în genul textului publicat în 5 iulie 1942:
„Enescu-i prințul partiturii,
Storin e şambelanul gurii,
Iar în domeniul săraturii
Sunt suverane peste tot
Pelinul şi Nectarul Moft.
BACHUS ”
Revista e plină de informații despre arta și cultura din Germania. Lucru normal. Germania era partenerul nostru strategic. După venirea rușilor, e plină de informații despre arta și cultura din URSS.
Lucru normal. Uniunea Sovietică e noul nostru partener strategic!
editorial publicat de jurnalistul Ion Cristoiu pe propriul blog
[ad_2]
