[ad_1]
Hoinărind prin Paris, într-una din iernile trecute, iată-mă în Place de la Concorde. E o vreme închisă. Bate un vînt tăios, ale cărui limbi ascuțite vin spre Piață de pe toate marile bulevarde. Cu ani în urmă am prins Place de la Concorde în plin soare. Fîntîna ridicată de Hittorff în secolul al XIX-lea funcționa. Acum zace părăsită. Spre iarnă, toate fîntînile pariziene tac. Asemenea monumentelor, sunt fie închise, fie acoperite cu rogojini. Nu e singura diferență între momentul de atunci și momentul de acum. Place de la Concorde a fost pe vremea Revoluției franceze locul faimoasei ghilotine. Cu ani în urmă, pășind în vastul spațiu, mi-am amintit că aici au fost executați Danton și Robespierre. Era pe vremea cînd, sub influența piesei lui Camil Petrescu, „Danton”, citisem aproape totul despre Revoluția de la 1789. Și mă apucasem să-l îndrăgesc pe Danton. Firește că Ludovic al XVI-lea și amărîta de nevastă-sa, regina ghilotinată și ea, mă lăsau indiferent. Acum însă gîndul mă duce tocmai la Ludovic al XVI-lea. O modificare datorată nu numai faptului că, trecînd într-o vîrstă mai coaptă, nu-l mai iubesc atîta pe Camil Petrescu și, nu mă mai interesează atît de tare Danton și Robespierre, cît și unei experiențe pe care am traversat-o alături de toți românii: Execuția lui Nicolae Ceaușescu.
Îmbogățit cu această istorie recentă, nu pot să nu mă opresc acum asupra procesului și execuției lui Ludovic al XVI-lea. Amîndouă lesne de raportat la procesul și execuția lui Ceaușescu. Operațiunea e în favoarea francezilor. Ceaușescu e judecat printr-o parodie de proces. Un președinte de complet care e mai degrabă, procuror decît judecător. Un avocat care, în loc să apare, acuză. Participanți care, precum generalul Stănculescu, fac avioane de hîrtie sau se uită în tavan. Dar, mai ales meschinăria întregii afaceri. Judecători, procurori, avocați, toți sunt grăbiți să dea gata procesul cît mai repede. Sala e strîmtă. Acuzații – Elena și Nicolae Ceaușescu – înghesuiți într-un colț. Totul pare o ședință de birou raional de pe vremuri. Sau, mă rog, ca să mă apropii în timp, o ședință de la o comisie de împăciuire dintr-un cartier bucureștean.
Procesul lui Ludovic al XVI-lea e însă măreț. Regele e adus, pe 11 decembrie 1792, în fața Convenției. El se poate apăra și confrunta cu aproape 800 de persoane. Decizia în procesul Ceaușescu a fost luată de un grup de oameni restrîns, în frunte cu Ion Iliescu. Nici unul dintre aceștia n-a avut curajul să vină la Tîrgoviște și să arate cu degetul. Au preferat să-l omoare pe fostul conducător prin intermediul unor amărîți în flanele. În cazul lui Ludovic al XVI-lea, dezbaterile durează aproape o lună. Punctele de vedere se confruntă public. La votul decisiv, din 15 ianuarie 1793, fiecare deputat trebuie să urce la tribună, chemat nominal, și să se pronunțe categoric asupra a trei chestiuni: culpabilitate, consultare populară în ce privește judecata Convenției, pedeapsa. Culpabilitatea e stabilită în cvasiunanimitate: 707 deputați din 749. Consultarea populară e respinsă cu 423 de voturi la 281. Pedeapsa cu moartea e decisă, pe 16 februarie 1793, cu o majoritate de 53 de voturi. Atenție! Doar 53 de voturi pentru ghilotinarea unui rege!
Există o uriașă diferență și în ce privește măreția execuției. Ceaușescu e împușcat în curtea interioară a unei cazărmi, cu spatele lipit de zid. Caseta cu procesul provoacă o lungă dispută dacă să fie sau nu dată ulterior pe post pentru întreaga națiune. Noii stăpîni ai țării șovăiau să arate poporului, prin intermediul filmului, execuția. Ludovic al XVI-lea e ghilotinat în Place de la Concorde, pe 21 ianuarie 1793, la ora zece și douăzeci de minute, în mijlocul unei mulțimi uriașe, în răpăitul infernal al tobelor. După ce ghilotina își face treaba, capul regelui e ridicat în sus și arătat mulțimii care strigă: Trăiască Republica! Trăiască libertatea!
Ei da, parcă așa mai merită să fii executat!
editorial publicat de jurnalistul Ion Cristoiu pe propriul blog
[ad_2]
