[ad_1]
Judecătoarea Adriana Stoicescu, fost președinte al Tribunalului Timiș, publică o nouă „radiografie” dură a stării de fapt din România, la o zi după Ziua Națională.
„Înăbuşită de fumul de mititei, pierdută prin tarabele cu fasole şi varză, România s-a trezit din nou singură.
Din faţa cu cosite blonde şi talie de viespe, adorata acum mulţi ani, a rămas doar o bătrânică tristă, îmbrăcată ponosit, care are o singură dilemă: mâncare sau medicamente?
România nu ştie dacă mai e o ţară. Dacă mai are un popor.
Pare a fi o colonie uitată, de la maginea imperiului, de care îşi aduc aminte mai marii stăpâni, din când în când, pe la vreun eveniment.
Suntem o colonie şi nu e vina nimănui.
Doar a noastră.
Votăm de 30 de ani hoţii doar pentru că mai poleesc câte un acoperiş de biserică şi ne mai dau şi nouă câte un oscior de ros.
A furat, dar a şi făcut, maică, nu-i aşa?
Suntem o colonie pentru că alegem să stăm în birt la 10 dimineaţa în loc să muncim, să copiem în loc să învăţăm, să ne aruncăm gunoaiele în râu în loc să ne curăţăm grădina din faţa casei şi uliţa.
Ne-am obişnuit cu statutul de sclavi şi ne convine să nu ne batem capul cu nimic.
Ne prefacem că muncim apoi venim acasă şi ne tolănim la tv, convinşi că poate fi mai rău.
Am schimbat doar direcţia în care privim pentru a primi aprobarea stăpânului.
Singura noastră constantă e ura.
Ne urăm visceral unii pe alţii şi ne închinăm la tot ce nu e românesc.
Ne pute tot ce are eticheta autohtonă şi ne dăm în cap unii altora cu consecvenţă şi înverşunare.
Apoi, ne văităm.
Ne iau alţii lemnul? Nu, îl dăm noi pe nimic.
Orice sat cu un petec de pădure este furat sistematic, de la vlădica la opinca.
Ne iau alţii petrolul?
Îl dăm noi pe doi lei, ca să mai pună 1 leu deoparte băieţii deştepţi.
Ne iau pe nimic grâul?
Nu ne pasă.
E bună pâinea de plastic, importată din China.
Şi pentru toate astea doar noi suntem de vină.
Pentru că nu ne pasă de ţara asta.
Nu ne pasă de noi.
Iubirea de ţară ar trebui să fie o rugăciune continuă.
Dar, noi nu avem timp de asta.
Avem timp doar să o înjurăm.
Şi, din când în când, să ne emoţionăm când ni se spune că suntem indispensabili pe frontul de est, în timp ce, pentru ei, suntem la fel de importanţi precum izmenele ce acoperă piciorul fin, proaspăt epilat, al lui Pierre sau John, mărşăluind voios spre Deveselu, unde vor fi primiţi cu pâine, sare şi câteva fete, că avem destule, nu-i aşa?
Dacă îi spunem “La mulţi ani” de 1 decembrie, am putea să o iubim în fiecare zi….
Ce ar fi să începem de azi?”, scrie Adriana Stoicescu.
[ad_2]
