[ad_1]
Sîntem copiii timpului nostru.
V-am mai zis-o și altă dată, mă repet. O frază de o banalitate cutremurătoare.
Problema e că timpul nostru, de ceva vreme încoace, e din ce în ce mai isteric. Nu se termină bine o isterie de 24 de ore, că începe alta. Ciclul știrilor catastrofale a ajuns să imprime un dulce ritm apocaliptic vieții noastre.
Am ajuns, de manieră insidioasă, să considerăm că viața e trăită dintr-o catastrofă oribilă într-alta și mai oribilă, și mai senzațională. O serie de incidente minuscule, umflate cu pompa de către mass media cea cretină și isterică și tabloidă la rang de catastrofă universală. E ca o lupă otrăvită care mărește totul, făcînd din țînțar armăsar și din furnică ditamai King Kongul. Ne dăm în venă în fiecare zi doza de isterie și nu putem trăi fără ea.
Breaking news. Va ploua. Cod portocaliu. O să murim. Din nou breaking news. E război. Dezastru. O să murim. Breaking news. A căzut un pod. O să murim. Breaking news. Un nou virus ne dă tîrcoale. O să murim. Breaking news. Cruduța și-a pus sîni de polistiren. O să murim. Brea…
Ați înțeles isteria. Ați înțeles ciclul din ce în ce mai predictibil de comunicare și de consum de informație. Ah, ce dureros. Sînteți părtași acestei zbateri în fiecare zi. Unii din noi chiar contribuim la ea, cu modestele noastre puteri micro-apocaliptice.
Sîntem atît de îmbibați de această preocupare pentru intens, pentru groaznic și oribil încît nu vedem lucrurile cu adevărat importante care se desfășoară nestingherite sub nasul nostru.
Precum elefantul camuflat în cireș, aceste lucruri enervant de importante sînt bine ascunse privirii noastre inflamate pentru simplul motiv că se desfășoară lent.
Plictisitor de lent.
Ucigător de lent.
Știți care este cel mai mare ucigaș al vremurilor noastre? Nici războiul, nici teroriștii, nici Greta Trotineta sau încălzirea globală, nici rușii, nici crocodilii. Nici unul din vinovații de serviciu vînturați zilnic la televizor nu ne afectează viața decît în proporții minuscule.
Principalii trei ucigași ai zilelor noastre sînt niște criminali prozaici, moi, blegi, care ne rod tăcut mațele pe dinăuntru. Ei se numesc boli cardio-vasculare, cancer și diabet. Toate trei boli de oameni îmbuibați, specifice țărilor dezvoltate.
Știți cum acționează cancerul? Încet. Plictisitor de încet. Pe nevăzutelea. Știți cum vine diabetul? Enervant de insidios. Nici nu-ți dai seama. Știți cum se moare de inimă? Nu simți nimic pînă simți totul. Și pe urmă gata.
Știți cum moare un popor? Enervant de încet. Plictisitor de banal.
Așa cum moare poporul român zilele astea, fix sub ochii noștri desensitivați de atîta isterie zilnică. Cîte un sat pe zi. Cîte o generație de mediocri pe an. Cîte o hoardă de dezamăgiți pe sezon.
Banal. Enervant de banal.
În 1963, la vreo douăzeci de ani după terminarea celui de-al doilea război mondial, cu prilejul prinderii criminalului nazist Eichmann, evreica Hannah Arendt a scris o carte, intitulată Banalitatea răului. Despre felul în care unul din cei mai mari criminali ai vremurilor recente, respectivul monstru Adolf Eichmann, unul din cei care au organizat Holocaustul, era de fapt un biet conțopist plictisitor de banal, cu mînecuțe, cu chelie, burtică și cu tabieturi de belfer burghez.
Nici un pic de stil avîntat pe capul lui. Nimic wagnerian sau apocaliptic în felul său de-a fi. Nici un pic de stereotip demonic de-ăla de vedem prin basme și prin filmele cu eroi. Un biet coate-goale ponosit și mediocru și gri și banal, care a omorît milioane de evrei din pix. Fix din pix.
La fel și cu moartea poporului român. Nu va fi nimic eroic. Pur și simplu o fîsîială prelungă, mediocră, bleagă, moale, fleșcăită.
Hai să vă mai dau o referință literară, să vă enervez cu trimiterile mele telectuale. În poemul Oamenii găunoși (The Hollow Men), poetul T S Eliot profețește, printre altele, sfîrșitul lumii.
Mare lucru, un fleac. O să murim cu toții. Știm deja asta. Ete fleoșc, poete, tocmai ai descoperit apa caldă. Stai jos, nota patru. Dar felul în care folosește vorbele este magistral și anticlimactic. Nimic eroic. Nici un punct culminant. Nici o zbatere wagneriană. Pur și simplu un fîs fleșcăit.
This is the way the world ends
Not with a bang but a whimper
With a whimper. Ce cuvînt frumos și bicisnic și potrivit, acest whimper. Scîncet. Lumea se va termina nu într-o isterie, ci într-un scîncet de neputință.
Hai să vă povestesc cum o să sfîrșim într-un scîncet de neputință.
În primul rînd, sîntem din ce în ce mai mediocri. În continua zbatere pentru complexitate, sîntem de departe repetenții acestei zone a lumii.
Complexitatea este cimentul care leagă lumea modernă. Cu cît vrem să trăim mai bine, cu atît trebuie să plătim prețul unei complexități din ce în ce mai îmbîrligate, din ce în ce mai solicitante. Precum în cursa de viteză a reginei roșii din Alice Through the Looking-Glass
(fi-r-ai al dracu, Palado, cu enervantele tale referințe literare continue),
cînd toată lumea aleargă din răsputeri doar ca să stea pe loc, la fel și lumea zilelor noastre. Doar ca să fim cît de cît în rînd cu lumea, trebuie să ne străduim din toate forțele, să ne iasă ochii din cap.
Ei bine, de ceva timp tocmai devenim din ce în ce mai repetenți la această strădanie întru complexitate.
Textura de educație care a făcut posibilă densitatea de producere de plus-valoare de pînă acum dă semne din ce în ce mai clare că se destramă. Nu vă dau cifre, nu vă dau grafice, că nici măcar nu mai știți să le citiți. Vă spun doar atîta: e belită situația. E foarte belită.
Sîntem din ce în ce mai în urmă cu priceperea de a scoate elevi decenți de pe băncile școlii. Predarea e din ce în ce mai precară. Abandonul școlar din ce în ce mai ridicat. Calitatea educației din ce în ce mai scăzută. Stocul de educație rezultant, din ce în ce mai subțire.
Tot efortul samavolnic depus de comuniști să bage cu de-a sila științe exacte în noi e pe cale să se spulbere în vînt. Noile generații sînt din ce în ce mai puțin pregătite să construiască poduri, să calibreze motoare, să proiecteze clădiri, să repare calculatoare, să facă orice ține de matematică, fizică, chimie, de științele exacte. Adică, în general, să genereze complexitate.
Ne transformăm încetul cu încetul în ciobanii Europei, în mitocanii Europei, în prostovanii și împiedicații și zugravii și badantele și curvele și căpșunarii Europei.
Un rol social pe care îmbuibații de europeni evident că îl acceptă cu cea mai mare plăcere, că doar n-or fi proști să nu-i primească pe alții să fie slugi pentru ei. Ei oricum nemaiavînd chef să îndeplinească aceste funcții sociale necesare, dar puțin prestigioase.
Drept urmare, nu se supără nimeni că școala din România este din ce în ce mai proastă, iar generațiile de tineri din ce în ce mai puțin educate. E fix ce trebuie pentru a ne consolida rolul de slugi în care ne complăcem de ceva vreme.
Hai să vă dau trei exemple despre felul în care cădem iremediabil în mediocritate și devenim încetul cu încetul proștii acestui sat planetar.
În primul rînd, calitatea subiectelor date la examene la intrarea în liceu sau la absolvirea acestuia, la bacalaureat. Felul în care construiești gîtuirile formale, instituționalizate prin care să-ți filtrezi meritocrația la nivel de societate.
Ei bine, aceste subiecte care teoretic ar trebui să separe grîul de neghină și să măsoare nivelul de educație al populației au ajuns de o simplitate strigătoare la cer. Noi, generația decrețeilor, putem rezolva subiectele de la matematică de la bacalaureat în gînd, în maxim cincisprezece minute. Fără să avem nevoie de creion sau de ciornă. Doar ne uităm la ele și începem și dăm rezultatele. În gînd, bre. În gînd.
În două generații și în patruzeci de ani, am trecut de la subiecte de examen complicate, capabile să recruteze o meritocrație pe bază de pricepere STEM (Science Technology Engineering Mathematics) la niște subiecte de o simplitate strigătoare la cer. De ce? Ca să dăm impresia că e bine, că nu e rău. Ca să ne furăm căciula singuri.
Țara asta reușește contraperformanța să se păcălească singură, doar pentru a ieși bine în raportările statistice pe care le dăm mai departe, către stăpînii noștri. Vopsim gardul cu astfel de subiecte din ce în ce mai simpliste pentru a ascunde regresul sistemului de educație. Să ia toți examenul, maică, să nu ne facem de rîs.
Oribil. Groaznic. Prozaic. Banal.
Al doilea exemplu rapid de cădere în mediocritate este cel al sportului românesc. Nu intru în detalii, tocmai a vuit o țară întreagă zilele astea din cauza prestației deplorabile a naționalei române de fotbal în fața unor țări minuscule.
Ce vedem zilele astea în sport e același lucru pe care îl vedem și în educație. E tot o consecință a scăderii criteriilor de selecție și de pregătire. A standardelor din ce în ce mai scăzute pe care le acceptăm drept normale în această țară din ce în ce mai mediocră, din ce în ce mai de rahat. Sîntem din ce în ce mai fleașcă, mai nepricepuți, mai mediocri. Și nu e ieșire din această capcană.
Mare lucru. De parcă i-ar păsa cuiva.
Al treilea exemplu nu vine nici dinspre industria chimică, nici dinspre fizica atomică ori dinspre calculatoarele cuantice. Ci dintr-un domeniu cît se poate de mediocru. Pe care nici pe ăla nu sîntem în stare să-l stăpînim cum trebuie.
E vorba despre mediocrele, banalele irigații. O manieră în care se îmbină un domeniu de acțiune pre-modern, agricultura, cu o pricepere specifică modernității timpurii: fizică, pompe, electricitate, organizare. Nu e rocket science, nu e nici fizică atomică. Pur și simplu niște țevi și niște sîrme trase. Și maxim niște motoare. Nimic mai complicat de-atît.
Neah. Ce vorbești tu, Franț. Nici măcar de asta nu mai sîntem în stare. În vreme ce alte țări au ajuns la performanța să-și monitorizeze culturile agricole din satelit, să dezvolte sisteme electronice care gestionează în mod automat nevoile de umiditate a mii de hectare, cu tractoare fără pilot și cu drone din aer, sofisticate mecanisme de control și acțiune, noi nu sîntem în stare nici elementarul efort să tragem dracului niște țevi, să punem în capătul acestora niște motopompe care să pișe apă pe niște amărîte de terenuri din ce în ce mai prost gestionate.
E o problemă elementară ce ține nu de secolul douăzeci și unu, nici măcar de secolul douăzeci. Deja e o problemă de sfîrșit de secol nouășpe, cînd s-au inventat primele sisteme de irigații pe bază de curent electric. Niște țevi. Niște sîrme. Niște elementară străduință.
O problemă pe care iată că noi nu mai sîntem în stare s-o rezolvăm, atît de împiedicați am ajuns în căderea noastră întru mediocritate. O provocare de complexitate simplă, dacă putem folosi acest oximoron, căreia nu-i mai putem face față, atît de mototoli și de împiedicați am devenit.
Cuvîntul cheie în toată această catastrofă lentă, tăcută, banală este “sofisticare”. Adică tot complexitate. Sîntem din ce în ce mai mototoi și mai mediocri. Sîntem din ce în ce mai varză. Nu-i nimic. Românii merită tot ce e mai bun.
Asta e prima moarte a acestei țări. E apocalipsa moale. E banala cădere în mediocritate.
A doua moarte este cea fizică, propriu-zisă, cînd mor pur și simplu oameni. E moartea demografică. Altă chestie banală, ireversibilă, precum cancerul ori diabetul.
Facem din ce în ce mai puțini copii. Ruralul se depopulează încetul cu încetul. Urșii năpădesc satele din ce în ce mai pustii. Românii se refugiază în urbanul foarte mare sau, și mai convenabil, în Vestul dezvoltat, abandonînd aceste pămînturi la care nu mai ține nimeni.
Ce se întîmplă de ceva timp în Republica Moldova a început încetul cu încetul să se întîmple și la noi. Cel mai mare exod la vreme de pace din ultimele sute de ani, românii l-au făcut. Patru milioane de fugari din 2007 încoace, de cînd s-a dat drumul la granițe. Făr nici un obuz tras, fără nici o explozie, fără pic de război.
Din douăzeci de milioane o să rămînem doar cincisprezece, apoi doar zece. Din ce în ce mai bătrîni, mai neputincioși. Numai cine n-are chef de viață va mai rămîne pe-aici, pe aceste meleaguri din ce în ce mai mediocre.
Ajungem astfel la cea de-a treia moarte. La moartea de voință. La moartea poftei de viață și mai ales a poftei de acțiune, de autonomie, de libertate.
Preiau militarii puterea în țară? S-o preia, dă-i dracu de securiști, că oricum nimeni nu mai e în stare să facă ceva în țara asta. Muieți sînt posmegii? Muieți. Da’ nici măcar nu mai contează. Dă-i dracu de posmegi, nici măcar așa nu mai vrem să-i mai molfăim.
Ce mai vrem? Nu mai vrem nimic. Vrem doar să ne-o dăm în venă cu știri catastrofice, care să ne întărească bănuiala că lumea se duce de rîpă. Cînd să se ducă de rîpă? Cînd vrea ea, oricum nu avem nici o putere să mișcăm lucrurile, să schimbăm realitatea, să o modelăm după voința noastră.
Această moarte a voinței și putirinței pune capac celorlalte două morți. E moartea finală, e moartea de identitate și de acțiune. Ne așezăm frumos în fund, ne tragem mucii, ne odihnim oasele cele bătrîne și așteptăm blazați și blegi să vină sfîrșitul lumii.
Apocalipsa cea moale. Moartea lentă, banală. Cancerul poporului. Diabetul voinței sociale. The world will end not with a bang, but with a whimper. Banalitatea căderii în mediocritate. Banalitatea pierderii voinței unui popor. Mare lucru. Un fleac: alt popor care se duce la groapa de gunoi a istoriei. La cîte au dispărut pînă acum de pe fața pămîntului, unul în plus nici nu se mai pune. Cine să le mai ție socoteală…
Nu uitați, dragi compatrioți isterici. Un popor nu moare ca în filmele de la Hollywood, în explozii colorate și în zvîrcoleli cataclismice. Nu e film de acțiune, cu supereroi. Ci film de-ăla enervant, de artă, în care camera se mișcă încet și actorii au fețe pompoase. Un popor moare pe tăcutelea, încet, plictisitor de încet. Not with a bang, but with a whimper.
O să fie bine. O să ne placă. Precum la cancer, cînd îi dai muribundului morfină în vene și-i șoptești liniștitor la ureche “O să fie bine, nu plînge, o să fie bine, hai că nu mai doare deloc”, la fel și poporul român. Îi dăm un pic de morfină de divertisment. Îi șoptim în ureche că o să fie bine, că sîntem buricul pămîntului, că pe la noi trec tunelele dacice și că nu-i nimenea ca noi.
Și pe urmă îl lăsăm să se stingă. Încet. Plictisitor de încet.
N-o să ne plîngă nimeni. Dacă stau bine să mă gîndesc, nici mie nu prea îmi mai pasă că acest popor se va duce de rîpă. O să mor și eu. O să moară și cei din jurul meu. Urșii o să năpădească Telega. Mai apoi șobolanii Bucureștiul. Și ce dacă? Ce mare lucru? Ete fleoșc. Să fie primit. Cu o moarte sîntem cu toții datori. Românii merită tot ce e mai bun.
Hai, că o să fie bine. Nu uitați să vă consumați morfina zilnică de isterie și astfel să ignorați adevărata moarte banală în care ne scufundăm încet, pas cu pas, în fiecare zi.
Ghinion.
[ad_2]
