[ad_1]
Viața este o continuă competiție pentru resurse.
Cînd spunem “resurse”, de regulă ne gîndim la resursele materiale, cele pe care putem pune mîna. Hrană bani tehnologie.
Dar la fel de importante sunt și resursele simbolice.
Acestea sînt compuse nu doar din stocul de cunoștințe pe care îl deținem, adică din educație. Tot resurse simbolice sunt și valorile după care ne ghidăm viața – cele în care credem, ce considerăm că e bine și ce e rău. Cât și resursele de relaționare, rețeaua socială pe care ne putem baza.
Toate laolaltă compun capitalul simbolic. La fel precum cineva deține un capital material mai mare sau mai mic, mai mulți bani, mai multe acareturi, la fel deține un capital simbolic mai mult sau mai puțin însemnat.
Cele două tipuri de capital, material și simbolic, sunt parțial interschimbabile și, mai important, ne definesc poziția noastră în ierarhia socială, locul în plăcinta de stratificare socială în care sîntem cu toții înfipți precum vișinele în prăjitură.
Pe scurt, v-am prezentat în cîteva paragrafe o întreagă teorie sociologică, pusă la punct de Pierre Bourdieu, unul din cei mai fini sociologi pe care i-a dat lumea asta. Tot el vorbește și de un fapt și mai important: despre felul hegemonic în care clasa dominantă gestionează resursele simbolice pentru a controla situația.
Pe lîngă deținerea resurselor materiale, clasa dominantă reușește de asemenea să controleze și creierele celorlalți, să definească situația. Subtil, dar foarte puternic. Își impune stilul de viață, le bagă în cap celorlalți ce este de bun gust și ce nu, ce e frumos și ce nu, ce “se merită” și ce nu. Adică ce e deosebit.
De aceea, pe lângă “habitus” și “stil”, unul din conceptele cheie ale lui Bourdieu este “distincția”. Felul în care a fi diferit înseamnă a fi distins. Felul în care ne definim și ne întărim poziția socială prin consumul simbolic diferit de al celorlalți.
De aceea oamenii acordă o importanță deosebită markerilor vizibili de status. Felul în care se afișează în public. Felul în care se descriu în ochii celorlalți.
Felul în care ne îmbrăcăm. Ce produse culturale apreciem și pe care le disprețuim. Manele sau jazz? Operă sau Angela Similea? Ce feluri de mîncare preferăm? Foie gras sau mici cu muștar? Ce bem? Whisky single malt sau țuică adusă de la țară la PET?
Totul gravitează în jurul nevoii de a ne afișa cu “ceva deosebit”. Deosebit, adică diferit, care iese în evidență. Adică, în cuvintele lui Bourdieu, “distins pentru că distinct”.
Din acest punct de vedere, sîntem cu toții niște triburi estetice. Facem parte dintr-un trib care, pe lîngă că muncește diferit de celelalte triburi și deține sau nu anumite tipuri de resurse materiale: bani, case, tehnologie, ne distingem unii de alții și prin ceea ce considerăm că este frumos și ce nu.
Ne îmbracăm într-un anumit fel. Mîncăm într-un anumit fel. Ne bucurăm și jelim într-un anumit fel. Vorbim cu anumite cuvinte și nu cu altele. Ne petrecem timpul liber într-un anumit fel.
Și valorizăm toate acestea, colorîndu-le în emoții. Ce facem noi e bine și frumos, deci de apreciat. Ce fac ceilalți este cîh și nașpa și nasol și trebuie disprețuit.
Emoțiile sînt mai mult decît necesare în tot acest joc social. Ele sunt precum benzina pentru motor: fac roțile să se învîrtă. Acțiunea socială nu este posibilă fără emoție.
În această cheie interpretativă vă propun să citim evenimentele din ultimul timp din România.
Felul în care tribul tefeleilor, care se consideră cel mai foarte superior și creativ și cool și elitist, încearcă să definească de manieră hegemonică situația estetică, deci morală din societatea românească. Să fie arbitrul moral, cine e virtuos, cine e ticălos, dar și estetic al situației: cine e elegant și distins, cine e nașpa și meltean.
Discursul tefeleilor este unul puternic normativ. Asta este bine. Asta este rău. Asta e frumos. Asta e urît. Noi sîntem cei mai foarte perfecți, pentru că deținem resursele materiale și îndeosebi pe cele simbolice.
Sîntem mai tineri, sîntem mai educați, sîntem mai bine plătiți în profesiile noastre non-fizice, în care nu transpirăm, nu cărăm cu cîrca, nu ne murdărim pe mîini. Deci sîntem mai îndrituiți să definim norma estetică și morală a societății. Deci noi sîntem clasa privilegiată, care trebuie să dea ora exactă.
Pe scurt, asta înseamnă hegemonie simbolică și violență simbolică. Atunci cînd vii și-ți fluturi stilul de viață pe sub nasul celorlalți și clamezi că tu deții standardele estetice, deci și morale. Tu deții adevărul absolut.
Vi se pare cunoscut? Liiceanu cu cremele sale. MRU cu vita sa de Kobe. Pleșu cu limba sa catifelată. Toți niște telectuali rafinați. Să nu mai vorbim de Șora, acest sfînt semi-mumificat, dar necesar.
Tefeleii cu sloganurile lor care, dacă sînt creative, au voie să fie și obscene. Tinerii frumoși și liberi.
Cuvîntul cheie aici este “frumoși”. Primatul estetic al situației care definește și poziția privilegiată în cadrul societății. Eu au voie să dea muie, căci e o muie elegantă. Dacă meltenii de țărani primitivi ar folosi același cuvînt, ar fi ultragiul suprem. Dar în gura lor muia este ceva deosebit, distins, necesar, o adevărată armă prin care zeii se bat cu monștrii. Eshatologie curată, monșer.
Esteticul folosit ca armă politică. Înțelegem astfel mai bine eforturile sistematice ale tefeleilor de a se defini pe ei înșiși în culorile cele mai foarte perfecte ale mitului eroului liberator, semizei solari care dețin toate atributele perfecțiunii.
Ei sînt tineri. Ei sînt frumoși. Ei sînt liberi. Ei sînt creativi. Ei sînt vii. Ei sînt viitorul. Ei se luptă în mod just cu forțele cîhului și ale mitocăniei. Cu morții, cu știrbii, cu ineleganții care se pișă în spatele tufișurilor la manifestații și care lasă tot soiul de mormane de gunoaie, nu ca ei, care atunci cînd se duc la veceu iese doar ambrozie și profiterol parfumat.
Violența simbolică. Esteticul folosit drept armă politică. Adversarii politici desenați drept suboameni. Firea prezentată drept țată lipsită de eleganță. Ponta drept meltean care se trage în barcă cu Dragnea la inundații – bone Dieu, comme c’est moche. Dragnea drept demonul cu mustață – yuk, altă ineleganță impardonabilă, reprezentantul suboamenilor teleormăneni și vasluieni și melteni și violatori și babe oscurantiste care se tîrăsc în genunchi pe la pelerinaje.
Și vai, Simona a noastră, eroina noastră solară pe care forțele întunericului încearcă să pună mîna, să o definească drept fiind a lor, cînd ea de fapt este a noastră, doar a noastră, noi clujenii, noi eleganții, noi cei cu batistuța la piept și care știm ce e aia vită de Kobe. Simona Halep e doar a noastră, my preciouss, my preciouss.
E o luptă în care armele esteticului se transformă în bîte de superioritate morală, deci unelte de ofensivă politică. Distincția pe post de tanc și de mitralieră.
Problema este că această logică a Übermensch-ilor și Untermensch-ilor nu este una democratică. Cînd toți oamenii sînt egali, dar totuși unii oameni sînt mai egali decît alții, asta e deja distopie și Orwell și Ferma animalelor, nu democrație.
Să nu uităm: sub acest steag justificativ s-au construit lagărele de exterminare, pentru că și evreii și polonezii erau în discursul politic ofensiv nazist prezentați drept niște melteni mitocani, niște primitivi care nu meritau să întineze nobilele idealuri estetice ale arienilor blonzi, frumoși, tineri și foarte foarte perfecți.
De două sute de ani avem de-a face cu o mișcare de scoatere în afară a esteticului din politic. De două sute de ani, oameni luminați la cap au venit cu o afirmație de foarte mult bun simț: toți oamenii sînt la fel și egali în fața legii și a lui Dumnezeu.
Tineri sau bătrîni. Bogați sau săraci. Frumoși sau urîți. Știrbi sau cu dinții de zeci de mii de euro puși în gură. Mîncători de mici cu muștar sau de vită Kobe. Proști sau deștepți. Numărătoarea e egală. O babă proastă și cocoșată de la Mizil este egală în drepturi cu frumușica aia cu aparat foto de mii de euro la gît care plîngea disperată la mitingul PSD.
Aceste principii sunt cristalizate într-un document mic mic mic, dar imens de puternic, după care teoretic se ghidează toate țările, în afară de cele naziste și de dictaturi în general.
Documentul ăsta mic mic mic se numește Declarația Universală a Drepturilor Omului și ea spune un lucru foarte simplu: “toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi”.
Cuvîntul cheie, dragii mei tefelei, este “demnitate”. Chestia aia pe care vreți voi să puneți curul și să o păstrați doar pentru voi, că doar voi sînteți oameni, deci demni. Ceilalți niște vite și niște cocoșați știrbi și cu pămînt sub unghii, deci neinteresanți. Lipsiți de distincție. Niște suboameni.
Oți fi voi, tefeleilor, frumoși și liberi și dăștepți dă bubuie. Dar la lecția de bun simț ați cam lipsit, dragii mei copii proști. Pentru că la această lecție sînteți mai proști și mai ticăloși și mai neoameni decît baba proastă și obscurantistă de la Mizil, pe care voi o disprețuiți cu mare dispreț.
Pentru că ea, în prostia ea de babă proastă și bătrînă și săracă și știrbă, știe că în fața lui Dumnezeu sîntem cu toții egali. Și știe că iubirea e mai presus de toate.
Și dacă nu credeți în Dumnezeu, aflați că și în fața lui Darwin tot egali sîntem. Și acolo, pînă la urma urmei, tot despre iubire e vorba, dacă știți ce e aia altruism în teoria evoluționistă.
În ochii speciei nu sînteți deosebiți. Nu sînteți decît niște biete unități insignifiante de cod genetic, cu nimic diferiți de baba de la Mizil. Degeaba sînteți voi tineri și frumoși și liberi, căci ca aport la succesul speciei nu sînteți decît și doar un alt boț de carne încă vie. Dacă vreți să vă reproduceți, evident. Căci dacă nu, sînteți total inutili, chiar încurcați lucrurile.
Așa încît, fie pe calea lui Dumnezeu, fie pe calea lui Darwin, concluzia este aceeași: toți sîntem egali. Democrația chiar funcționează. Sînteți doar niște biete ființe bicisnice care, indiferent de vita voastră de Kobe și de creativitatea voastră și de bîzdîcul vostru cel mai foarte superior, sînteți egali cu toți ceilalți.
A, era să uit, că tot vorbeam de distincție și de eleganță și de violență simbolică: muie la tefelei.
Dacă voi puteți să vă pișați pe vot și să dați cu puie în sus și în jos, atunci înseamnă că e liber la vorbe elegante. Deci muie la tefelei.
Cît timp considerați că nu e de demnitatea voastră să-i respectați pe ceilalți, să-i considerați ceea ce sînt, adică tot oameni, nu meritați respect. Nu meritați demnitate în discurs. Meritați să vi se răspundă cu aceeași monedă. Meritați doar și decît muie.
Luați de-aici cuvintele astea elegante și dați-vă un pic cu ele pe față, în loc de cremă de protecție solară. Face bine la ființa morală, să deveniți și mai foarte perfecți.
Cristoșii mamilor voastre de perfecți…
[ad_2]
