[ad_1]
Dacă nu știi cum se numea mama lui Ștefan cel Mare, ai ajuns în locul potrivit! Iată care este povestea de viață a mamei marelui voievod.
Pe mama lui Ștefan cel Mare o chema Maria Oltea și era cunoscută sub numele de Doamna Oltea. A trăit între anii 1405 (sau 1407, nu se știe cu certitudine) și 1464, făcându-și somnul de veci la Mănăstirea Probota, din județul Suceava.
Se presupune că Maria Oltea a fost soția domnitorului Bogdan al II-lea, însă istoricii sunt de altă părere. De pildă, istoricul ieșean Ștefan Gorovei a relatat, în lucrarea „Princeps Omni Laude Maior. O istorie a lui Ştefan cel Mare” că „este foarte probabil că Oltea nu a fost soție legiuită a lui Bogdan al II-lea și, prin urmare, nici doamnă a Moldovei”.
Mai mult, în lucrarea „România cum era pînă la 1918”, Nicolae Iorga a precizat că Doamna Oltea „n-a fost soție de domn, dar din iubirea ei cu un domn viteaz a dat naștere, într-un ceas fericit, lui Ștefan Vodă cel Mare, mîntuitorul”.
Mama lui Ștefan cel Mare, una dintre cele mai importante și controversate figuri feminine din istoria României
În 1451, după ce Bogdan al II-lea a fost omorât, Doamna Oltea a fugit din Moldova, pentru a-și salva viața. Ea s-a călugărit și a decedat în data de 4 noiembrie 1464, la vârsta de 54 (sau 57 de ani). Arheologii au descoperit piatra ei funerară la începutul secolului XX, care avea inscripționat următorul mesaj: „Roaba lui Dumnezeu Oltea, mama domnului Ștefan Voievod, a murit la anul 6973 (1464), noiembrie 4”.
Potrivit unor izvoare istorice, Maria Oltea a avut cinci copii, aceștia provenind dintr-o relație necunoscută, pe care a avut-o înaintea celei cu domnitorul Bogdan al II-lea. Iată ce spune istoricul Ștefan Gorovei despre mama lui Ștefan cel Mare.
„Despre familia lui Ştefan cel Mare există puține informații directe și sigure, cele mai multe cunoștințe din acest domeniu fiind rezultatul reconstituirilor propuse de istorici, pe temeiul interpretării izvoarelor. Este lucru cert că Ştefan era fiul domnului Moldovei, Bogdan al II-lea, și al Oltei, dar ascendenţa şi înrudirile părinţilor stau încă sub semnul controverselor. Bogdan al II-lea a fost socotit, de unii autori, fiu al lui Alexandru cel Bun, iar de alții – fiu al lui Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun (…) Este foarte probabil că Oltea nu a fost soţie legiuită a lui Bogdan al II-lea şi, prin urmare, nici doamnă a Moldovei. În unele izvoare ea este numită Oltea, în altele – Maria. Sunt indicii care par să sugereze că familia mamei lui Ştefan cel Mare îşi avea obârșia în ţara de Jos a Moldovei, în zona Trotuşului.
În satul Borzeşti, pe apa Trotuşului, domnul (Ştefan cel Mare) şi fiul său, Alexandru, vor construi, în 1493-1494, o biserică având hramul Adormirii Maicii Domnului, «întru pomenirea răposaţilor înaintaşilor şi părinţilor lor». Acestei biserici avea să-i închine Ştefan Vodă, în 1495, un Tetraevanghel, în a cărui însemnare dedicatorie ctitorul este numit „fiu al lui Bogdan voievod şi al Oltei”. Se admite, îndeobşte, că unchiul lui Ştefan cel Mare, Vlaicul pârcălabul, trebuie să fi fost frate cu Oltea”, scrie istoricul ieşean Ştefan Gorovei, în lucrarea „Princeps Omni Laude Maior. O istorie a lui Ştefan cel Mare”, potrivit adevărul.ro.
Muma lui Ştefan cel Mare, de Dimitrie Bolintineanu
La aproximativ 250 de ani de la moartea Mariei Oltea, cronicarul Ion Neculce a făcut o referire impresionantă, Aceasta a constituit subiectul legendei istorice, intitulată „Muma lui Ștefan cel Mare”, scrisă de Dimitrie Bolintineanu.
„I
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.
II
Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
– “Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta… Turcii mă-nconjor…
Vântul suflă rece… Rănile mă dor!”
Tânăra domniţă la fereastră sare.
– “Ce faci tu, copilă?” zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
– “Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţară mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!”
III
Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe… Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.”
[ad_2]
