[ad_1]
Poezia „La oglindă”, scrisă de George Coșbuc, a fost publicată, pentru întâia oară, în revista „Convorbiri literare”, nr. 1 (1 aprilie), în anul 1890. Apoi, a fost inclusă în toate edițiile antume ale volumului „Balade și idile” (1893).
George Coșbuc a fost un poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916. Poezia sa reprezintă un element important în patrimoniul cultural național, creația propunându-l drept un autor clasic al literaturii române, un om desăvârșit și un autor canonic, care apare în manualele elevilor chiar și astăzi. De asemenea, implicarea acestuia a fost uriașă, deoarece a contribuit la culturalizarea țăranilor, fiind un adevărat precursor al mișcării poporaniste și un tehnician desăvârșit al prozodiei. El este cunoscut de toată lumea, pentru că folosea o gamă variată de picioare metrice și de ritmuri, de la cele ale poeziei populare la terza rima.
„La oglindă”, de George Coșbuc
„Azi am să crestez în grindă
Jos din cui acum, oglindă!
Mama-i dusă-n sat! Cu dorul
Azi e singur puişorul,
Şi-am închis uşa la tindă
Cu zăvorul.
Iată-mă! Tot eu cea veche!
Ochii? hai, ce mai pereche!
Şi ce cap frumos răsare!
Nu-i al meu? Al meu e oare?
Dar al cui! Şi la ureche
Uite-o floare.
Asta-s eu! Şi sunt voinică!
Cine-a zis că eu sunt mică?
Uite, zău, acum iau seama
Că-mi stă bine-n cap năframa
Şi ce fată frumuşică
Are mama!
Mă gândeam eu că-s frumoasă!
Dar cum nu! Şi mama-mi coasă
Şorţ cu flori, minune mare
Nu-s eu fată ca oricare:
Mama poate fi făloasă
Că mă are.
Ştii ce-a zis şi ieri la vie?
A zis: Ce-mi tot spun ei mie!
Am şi eu numai o fată,
Şi n-o dau să fie dată;
Cui o dau voiesc să-mi fie
Om odată.
Mai ştiu eu! Şi-aşa se poate!
Multe ştiu, dar nu ştiu toate.
Mama-mi dă învăţătură
Cum se ţese-o pânzătură,
Nu cum stau cei dragi de vorbă
Gură-n gură.
N-am să ţes doar viaţa-ntreagă!
Las să văd şi cum să leagă
Dragostea dar ştiu eu bine!
Din frumos ce-l placi ea vine
Hai, mă prind feciorii dragă
Şi pe mine!
Că-s subţire! Să mă frângă
Cine-i om, cu mâna stângă!
Dar aşa te place dorul:
Subţirea, cu binişorul
Când te strânge el, să-ţi strângă
Tot trupşorul.
Braţul drept dacă-l întinde
Roată peste brâu te prinde
Şi te-ntreabă: Dragă, strângu-l?
Şi tu-l cerţi, dar el, nătângul,
Ca răspuns te mai cuprinde
Şi cu stângul.
Iar de-ţi cere şi-o guriţă
Doamne! Cine-i la portiţă?
Om să fie? Nu e cine!
Hai, e vântul! Uite-mi vine
Să văd oare cu cosiţă
Sta mi-ar bine?
O, că-mi stă mie-n tot felul!
Să mă port cu-ncetinelul:
Uite salbă, brâu, şi toate!
Şi cosiţe cumpărate,
Stai, să-nchei şi testemelul
Pe la spate.
Uite ce bujor de fată
Stai să te sărut o dată!
Tu mă poţi, oglindă, spune!
Ei, tu doară nu te-i pune
Să mă spui! Tu ai, surată,
Gânduri bune.
De-ar şti mama! Vai, să ştie
Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie!
D-apoi! N-am să fiu tot fată,
Voi fi şi nevast-odată:
Las să văd cât e de bine
Măritată.
Că mi-a spus bunica mie
Că nevasta una ştie
Mai mult decât fata, juna,
Ei, dar ce? Nu mi-a spus buna
Şi mă mir eu ce-o să fie
Asta una!
Brâu-i pus! Acum, din ladă
Mai iau şorţul! O să-mi şadă
Fată cum îmi stă nevastă…
Aoleu! Mama-n ogradă!
Era gata să mă vadă
Pe fereastră.
Ce să fac? Unde-mi stă capul?
Grabnic, hai să-nchid dulapul
Să mă port să nu mă prindă.
Salbă jos! Şi-n cui oglindă!
Ce-am uitat? Închisă uşa
De la tindă.
Intră-n casă? O, ba bine,
Şi-a găsit nişte vecine,
Stă la sfat… toată-s văpaie!
Junghiul peste piept mă taie;
Doamne, de-ar fi dat de mine,
Ce bătaie!”
Argumentarea poeziei „La oglindă”
Tema principală a operei scrise de George Coșbuc, „La oglindă”, este dragostea. Tema iubirii este creionată de o fată, care a intrat în etapa adolescenței și care dorește să se vadă ea însăși frumoasă, iubită, admirată. Totul este un portret liric, realizat de monologul fetei dornice de a se descoperi pe sine. Ea pleacă în căutarea propriei identități, printr-un joc grațios: „Azi am să-mi crestez în grindă”. Grinda este un element de construcție din lemn, de cele mai multe ori, pe care oamenii satului își notează evenimente importante.
Planul iubirii este dublat de cel al reflectării realității fizice, o reflectare obiectivă în oglindă, o contemplare. Fata profită de faptul că a rămas singură,, cu dorul”știut numai de ea și își ia măsurile asiguratorii de securitate, prin închiderea ușii cu zăvorul: „Mama-i dusă-n sat! Cu dorul azi e singur puișorul, (se alintă ca-n copilărie: puișor, frumușica), Și-am închis ușa la tindă cu zăvorul.”
Cele două planuri sunt urmate de o constatare. Se preface surprinsă, venind cu o notă de mister: „iată-mă!” și apoi, oglindindu-se ,,tot eu cea veche”. Se descoperă pe sine: ,,ochii,ce mai pereche”, ,,cap frumos” și se alintă: „ Nu-i al meu? Al meu e oare? Dar al cui!”. Privindu-și trupul observă „că-i voinică” și încă o dată își spune că este frumoasă cu năframa pe cap.
Are mare încredere în frumusețea ei și se împodobește cu straiele cusute de mamă: șorțul ,,minune mare”, brîul, testemelul, năframa. Oglinda, martora monologului ei, primește un sărut și i se adresează, sperând că secretul ei nu va fi divulgat. Ea stă mereu cu teamă, pentru că în orice moment se poate întoarce mama din sat. Acest sentiment se împletește cu bucuria descoperirii chipului frumos.
Mai departe, gândul fetei zboară către măritiș. Acest joc este dirijat de omenia viitorului soț: „… sa fie om odată”. Apoi, se surprinde naturală, cochetă și cu mișcări naive, sfioase, încă neînțelese.
În final, fata aude vocea mamei și începe un proces de despodobire. Dacă la început propozițiile sunt exclamative, spre sfârșit ele sunt interogative: „Ce să fac? Unde-mi stă capul?…Ce-am uitat?…”. Astfel, se reface tabloul inițial: „Salba, jos! Și-n cui oglinda”, fiindcă, în caz contrar, „Doamne, de-ar fi dat de mine, ce bătaie!”.
Totul este dinamic și predominat de epitete, comparații, enumerații. Strofa este sixtină, având rima împerecheată. Măsura este de 8 silabe, la ultimul vers fiind 4, iar ritmul trohaic conferă muzicalitate, dinamică interioară, caracteristică adolescenței.
[ad_2]
