Sociologul Mirel Palada: „Patru feluri de suveranitate”

41


Există patru feluri de suveranitate prin care o țară își menține homeostazia necesară, reușind să facă față complicatului, asprului joc geostrategic al zilelor noastre. Patru feluri de suveranitate asupra cărora trebuie să ne aplecăm cu perseverență în perioada următoare, pentru a echilibra cît de cît balanța, dacă vrem să scoatem măcar parțial România din marasmul și bicisnicia în care ne aflăm.

În ordinea numerelor de pe tricou, nu neapărat în ordinea importanței, căci fiecare din ele este la fel de necesară pentru supraviețuirea acestei țări. (Care, fie vorba între noi, nici măcar nu știu dacă mai merită să mai supraviețuiască. Dar asta e deja altă discuție, mai cioraniană, pentru altă dată).

Suveranitatea militară.

Suveranitatea economică.

Suveranitatea juridică.

Suveranitatea ideologică.

ARMATĂ

Voi începe cu prima, căci e cea mai simplă de discutat. Suveranitatea militară.

De ce simplu? Pentru că nu vom fi niciodată în stare să fim cu adevărat suverani pe acest domeniu. Cu excepția Statelor Unite, a Chinei și a maxim încă vreo trei-patru țări pe globul ăsta, nu se poate așa ceva. Toate celelalte țări, cu excepția Coreei de Nord și a Iranului, sînt prinse într-o țesătură necesară de alianțe militare, fără de care sînt mai devreme sau mai tîrziu halite de hegemonii din proximitatea lor geografică.

Nu ne dorim să fim nici Coreea de Nord, nici Iran. Deci e simplu. Nu ne dorim să aspirăm la așa ceva. Doar să întreținem un echilibru cît de cît decent în inevitabila logică de tip “actorii lor și caii noștri”. Ei pun tehnologie și tancuri și portavioane și sateliți și rachete și bugete imense. Punem și noi niște militari destul de pricepuți, dispuși să-și dea viața pentru nobila cauză a meseriei lor.

Simbioza e gata. E un negoț cît de cît decent, ținînd cont de dimensiunile României și de capacitatea sa militară. Funcționăm deja după această simbioză. Și, datorită ei,sîntem de partea bună a istoriei, într-o alianță militară care ne asigură securitatea geostrategică, indiferent de ce ar spune intenșii zilelor noastre. E bine să fii în NATO. Punct. Să ducem discuția mai departe, unde cu adevărat ne doare.

ECONOMIE

Suveranitatea economică este de departe cea mai greu de realizat.

Singurul lucru pe care îl poate face România pentru a considera că și-a atins un scop mediocru, dar realizabil este să negocieze un pic postura de colonie economică. Ceva mai puțină plus valoare exportată înspre centrul imperiului, via paradisurile fiscale. Ceva mai multă taxare a multinaționalelor. O negociere incrementală, pas cu pas. Mai lasă ei, mai renunțăm noi. Am dezvoltat deja acest subiect într-un articol anterior, “Proiect de țară: de la 33% la 40% “. Just Google it.

Acestei strategii trebuie inevitabil să i se adauge și ceva eforturi protecționiste pentru a apăra firmele românești de behemoții internaționali, cu sediile în cele cinci – șase țări ce dețin supremația economică internațională. Vezi, pe această temă, lucrările economistului sud-coreean Ha-Joon Chang, Kicking Away the Ladder și The Bad Samaritans (aceasta din urmă tradusă și în română).

Problema suveranității economice nu este specifică României. N-am descoperit noi apa caldă, deși ne place să ne răsfățăm că sîntem unici și irepetabili, conform celebrei fraze miorlăite “ca la noi, la nimenea” Mai toate țările mici și medii se confruntă cu ea.

E o problemă deja bine conștientizată și exprimată de manieră din ce în ce mai formală la nivel instituțional. Dezbaterea despre extracția de plus valoare a multinaționalelor din aceste state cu putere economică limitată e prezentă de ceva timp și chiar este pe cale să obțină o primă soluție – parțială și imperfectă, dar mai bine decît nimic. Vezi discuțiile recente despre taxarea multinaționalelor la locul realizării plus-valorii.

Important este să și vrem. Deocamdată nu vrem. Ne complacem în rolul de slugă miloagă, ce nu protestează deloc atunci cînd plus-valoarea îi este extrasă din țară pe față, cu anasîna.

JUSTIȚIE

Suveranitatea juridică deține o poziție aparte în această discuție.

Pe de o parte, ea este de departe cea mai ușor de realizat. Încă stă în puterea noastră. Încă avem legiuitori. Încă avem Constituție. Însă, în mod paradoxal, ea de asemenea reprezintă și aspectul cel mai strigător la cer, atunci cînd analizăm nivelurile de slugărnicie existente în România.

Nu mai e nici o țară dintre cele asemănătoare României, dintre cele tributare relației asimetrice centru / imperiu – periferie / colonie, care să facă un asemenea sluj judiciar jegos în fața hegemonului.

Fiecare țară mică sau medie și-a construit în acest domeniu anumite scuturi de apărare, anumite table la fund. Și-a definit anumite strategii de autonomie instituțională, care se bazează în primul rînd pe autonomia juridică. Indiferent ce zice hegemonul, există o bucățică de suveranitate în interiorul acestor țări, bucățică protejată prin maniera în care justiția răspunde mai întîi intereselor naționale, și de-abia pe urmă celor imperiale. Unele țări au făcut asta mai pe față, precum Ungaria sau Polonia. Altele mai șerpește, cum ar fi de exemplu Spania.

Toate țările, cu excepția României.

Sîntem de groază în această privință. Reușim contraperformanța să cedăm chiar și mai mult decît ni se cere, cu o dezinvoltură tîmpă demnă de sindromul Stockholm. Chiar și mai mult decît o făceam în nemernicele vremi ale anilor ’50, cînd sovieticii își proiectau puterea în România cu legea în mînă, prin intermediul cozilor de topor băștinașe din sistem.

Sîntem de un entuziasm tembel în a închina țara în această privință. Mă apucă greața și furia numa cînd mă gîndesc cît de slugoi putem fi cînd vine vorba să dăm țara pe tavă la stăpîn pe bază de justiție aservită.

IDEOLOGIE

Suveranitatea ideologică e cheia de boltă a întregii discuții.

Toate eforturile societale se bazează pe voință și pe doctrină. Cînd spun “doctrină” și “ideologie”, mă refer la înțelesul cel mai larg al acestor termeni pe nedrept demonizați, cu mult dincolo de accepțiunea îngust politică ce le este atribuită de cele mai multe ori.

În mod formal, orice construct valoric stabil este rezultatul unui efort ideologic. Atunci cînd înveți să scrii cu dreapta, iară nu cu stînga, ești supus unui efort de îndoctrinare. Atunci cînd înveți să faci pipi la oliță și, mai apoi, să te strădui să direcționezi jetul cu precizie în interiorul recipientului, și nu în afara lui, și asta este tot urmarea unui efort ideologic al celor care te învață ce e bine și ce e rău.

Ca să nu lungim nepermis de mult ciorba exemplelor expresive, să o spunem pe scurt. Totul este ideologie pe lumea asta. Vezi în această privință esențiala lucrare a lui Berger and Luckmann, The Social Construction Of Reality, care rămîne la fel de actuală și azi ca și acum mai bine de cincizeci de ani, cînd a fost publicată.

Ideologia ne face să acționăm. În funcție de felul în care sîntem îndoctrinați, ne alegem viitorul. În orice privință, de la cele mai banale decizii cotidiene pînă la lucrurile extrem de importante.

În privința suveranității, substratul ideologic este esențial. Suveranitatea unei țări depinde în primul rînd de fidelitatea etnică și națională a cetățenilor săi. Dacă ei nu sînt îndoctrinați să își respecte țara, să își iubească țara, să o prefere altor țări, să se străduie să trăiască în ea, să construiască în ea cu fiecare gest, atunci degeaba faci orice altceva. Căci zidești în nisip.

Venerabila frază de lemn de pe vremea comunismului “să punem umărul la propășirea țării” dă seamă, cu retorica sa absolut lemnoasă, despre acest liant necesar. Degeaba ai strategii, degeaba ai resurse, dacă nu ai oameni care să țină cu țara lor, nu cu altă țară. Drept urmare, strădania de educare întru suveranitate ideologică subîntinde și alimentează toate celelalte eforturi pe care le avem în discuție: militar, economic, juridic.

EDUCAȚIE ȘI TEHNOLOGIE

Evident că în acest peisaj mai avem de discutat două subiecte: educație și tehnologie. Chiar dacă am menționat patru tipuri de suveranite, nu le putem ignora pe acestea. Patru, adică șase. Dar de fapt tot doar patru. Să vă explic.

Încep cu a doua, că e mai simplu de tratat – cel puțin în logica discursivă a acestui articol. Tehnologia ține de educație și de capital. O subsumăm acestor două domenii și trecem peste ea. Cînd rezolvi economia și educația, rezolvi și tehnologia.

În schimb, educația, dincolo de componenta sa ideologică, cea de îndoctrinare, merită o discuție aparte. Mă refer la educația de cunoaștere, cea rațională, nu cea valorică, adică ideologică. La resursele simbolice pe care le acumulăm pentru a putea să gestionăm mai bine complexitatea specifică societății dezvoltate.

Ei bine, o să spun acuma un lucru mare, aparent cretin și strigător la cer. Educația, o să rîdeți, poate fi compensată de ideologie. De fidelitate. Cum? Cum au făcut-o și alții înaintea noastră.

Nu ai școli bune în România? Evident că nu ai. Nu-i nimic. Îți trimiți elita copiilor în străinătate, să învețe carte acolo. Cum au făcut și pașoptiștii acum aproape două sute de ani. Cum au făcut și chinezii în ultimii patruzeci de ani. Cum se și întîmplă deja din ce în ce mai mult în România zilelor noastre.

N-ai școală de calitate, o compensezi prin import. Trimiți copii să bage carte în ei în Occidentul dezvoltat. Odată ce le ai asigurată fidelitatea națională, se vor întoarce înapoi să pună umărul, să țină cu țara lor. Nu toți, dar măcar o parte însemnată. Să dezvolte nuclee de complexitate educațională – fix cum au făcut și japonezii, și chinezii, și rușii înaintea noastră. Nimeni nu s-a născut cu centre de cunoaște complexă, cu universități faimoase în țară. Mai toate țările au împrumutat de undeva.

Evident că ce spun eu acum este o fantasmă de un patetism ridicol, e un science fiction de cea mai proastă calitate. N-o să vezi așa ceva. Tineretul zilelor noastre nu știe cum să fugă mai repede din țară. Îndeosebi elita intelectuală, ăia cu creier, cu potențial de creativitate și de pricepere.

Fără ideologie, fără fidelitate etnică și națională realizată prin strădanie de educație morală, adică de îndoctrinare, n-avem nici o șansă. De-aia mă tem că țara asta, pe termen mediu și lung, nu prea mai are nici o șansă în asprul, necruțătorul joc de-a realitatea.

DIFICULTĂȚI

De ce nu reușim să răzbatem în a consolida aceste aspecte de suveranitate? Care sînt piedicile puse acestei țări în care s-a întîmplat să ne naștem și în care ar cam trebui să trăim?

În privința suveranității militare, încă n-am a mă plînge. De departe e probabil singurul domeniu în care, în caz de ceva, militarii noștri să aibă curajul să-și dea viața pentru țară. Încă mai cred în această idee pe care mulți o consideră deja poezie. Sper să nu mă înșel. Sper ca viitorul apropiat să nu ne dea prilej să verificăm această ipoteză the hard way.

În privința suveranității economice, voi fi mai marxist decît prevede Codul Rutier și voi da un verdict simplu, pentru mulți simplist. Ne lipsește capitalul. De unde nu e, nici Dumnezeu nu dă. Sau, ca să continui pildele biblice, celui care are i se va da, iar celui care n-are i se va lua. De-aia spun că suveranitatea economică este, de departe, cea mai dificil de atins și că trebuie să ne propunem ținte realiste, parțiale. Doar o renegociere a vasalității economice pentru a obține termeni ceva mai buni pentru noi.

În privința suveranității juridice, piedica e simplă. Elita de putere a României. Atît cea vizibilă, adică clasa politică. Dar în egală măsură și cea ascunsă, adică Securitatea. Mă rog, pedanții ar protesta, spunînd că nici nu mai știm care e clasă politică și care e Securitate, prea sînt amestecate. Poate au și ei dreptate, mama lor de pedanți.

În privința suveranității ideologice, decideți voi cine e mai de vină în această privință. Elita de putere politico-securistică, ce a lăsat prea mult spațiu liber globaliștilor sorosiști, să ne spele pe creier întru slugărnicie? Sau poporul pe persoană fizică, ce a descoperit că e mai ușor să sacrifici indendența pentru un pumn de mărgele de sticlă, pentru Coca Cola and McDonalds, Netflix and chill, pentru pane et circenses, ubi bene ibi patria?

Decideți voi, că eu zău dacă știu.

Închei cu cuvintele nemuritorului Horea…

…Adică, de fapt, hai să nu ne amăgim, să nu păcălim oamenii cu istorie falsă. Că nu Horea a spus asta. Ci sînt doar decît numa niște cuvinte puternice scornite de Titus Popovici, cînd a scris scenariul filmului Horea (Mircea Mureșan, 1984). Titus Popovici, un ideolog de altminteri, un politruc, un lătrău. Unul din oamenii care au pus umărul la construcția doctrinei comuniste și la efortul de îndoctrinare a populației pe vremea aceea.

“Ce e rău în robie nu e atîta robia. Răul e că dacă trece prea multă vreme, omul se învață cu ea. Cu robia, cu frica, cu supunerea, cu sărumîna. Să fie batjocorit și să nu-i mai pese. Se-nvață ca pasărea cea proastă cu colivia, care uită și c-o știut zbura oarecîndva. Sau se teme să nu afle stăpînul că n-o uitat să zboare. Numai ca amu’, cu voie de la Împăratul, ori ba, am învățat că se poate!”

Nimic nou sub soare. Tot ideologie. Tot relație centru – periferie, imperiu – colonie. Și tot strădanie zadarnică.

Ghinion.


Sursa: bzi.ro